duminică, 2 iunie 2013

TIFF 2013 Ziua 2-Après mai/ S-a intamplat in mai



Mi-am permis un salt spectaculos intr-unul dintre cele mai interesante “3x3” de anul acesta, dedicat lui Olivier Assayas. Il asteptam la cotitura, stiam ca trebuie sa-i dedic timp si sa-mi construiesc proiectiile asa cum ar trebui sa-mi construiesc argumentarile in notele de subsol de pe acest blog, cu rabdare adica, am inceput deci cu inceputul cronologic vorbind, cu “Après mai”. Este unul dintre filmele pe care tanjeam sa le vad in sala de cinema. In mare filmul este o descriptie a tineretii in circumstantele foarte particulare ale anului de gratie 1968. Sentimentul cu care am intrat in film a fost similar cu cel pe care il am cand, aflandu-ma intr-un muzeu, dau cu nasul de artefacte perimate din punct de vedere tehnic, expuse inca la capitolul curiozitati. Personajele lui Assayas nu fac parte din “tinerimea” ocupata in bloc cu guerrilla urbana, manifestarile si limba de lemn de extrema stanga pe care le mai gasesti ici si colo in filmele care dezgroapa istoria lui 1968.




Personajele lui Assayas sunt indivizi plutind in aerul timpului si incercand sa se regaseasca in turbioanele doctrinare, in indoielile personale, in pseudo-libertatea flower power, in cresterea interioara. Paradisuri artificiale, doctrinale, revolutionare, calatorii la capatul pamantului, introspectii artistice si confruntari amare cu vechea generatie sunt trecute in revista cu nostalgie, dar fara sentimentalismul lui “ehei, pe vremea mea”. Filmul are evidente valente autobiografice, dar ce conteaza? Gilles este pictor, la fel si Alain, Jean-Pierre si Christine prefera sa imbratiseze conglomeratul “tovarasilor” sau al guerrillei teroriste de stanga, Laure se sinucide lent inecandu-si golul interior in expediente la fel de elegante ca propria-i persoana, muza tanara murind, celebrata apoi pe altarul improvizat la radacina unui copac scrijelit cu cutitul.

Imi place felul in care Assayas sparge blocul revolutionar in individualitati bine conturate; fervoarea revolutionara pare a fi un “asa nu”, la fel si arta pentru si despre mase. “Realitatea” este un concept multifatetat si chestionat intens de acesti tineri in lupta cu propria lor imagine, cu vietile pline de carti si de calatorii interesante, cu statutul artistului in cotidian, cu scriitura, cu arta cu majuscula sau nu. La fel si optiunea morala : este revolutia justificare a saltului inainte chinez sau a agresiunii asupra unui gardian de liceu? “Actiunea vs non-actiunea” este probabil dilema cea mai muscatoare din ecuatie. Gilles este un martor al timpului, incapabil sa se cufunde in nebunia ideologica de stanga si foarte stanga; e singurul care-l citeste pe Leys, citatul din “Hainele noi ale presedintelui Mao” functioneaza cu brio ca rezumat al orbirii care catalogheaza critica revolutiei culturale chineze ca fiind un product al CIA. Revolutia se poate foarte bine situa altunde, pretinde Alain care citeaza din cartea lui Malevitch, revolutia poate fi scurta existenta vaporoasa in care se dizolva Laure, paralizata de prea plinul artistic in care evolueaza. Revolutia poate fi situationismul in care Gilles sfarseste prin a se scufunda in tentativa disperata de a apuca de coarne taurul realitatii.

Am sentimentul ca o lectura a filmului din prisma situationista nu ar aduce mare lucru la cele de mai sus. Ar trebui totusi sa-mi revad notele la “Société du spectacle” pentru mai multa siguranta. Am de asemenea sentimentul ca “Après mai”, cu referintele, personajele sale in cheie, cu citatele sale contrariante, cu perspectiva detasata in care se plaseaza merita o analiza mult mai complexa decat grabitele mele note de subsol. Am sentimentul ca trebuie sa-l revad cu o alta ocazie si sa-i rumeg indelung optiunile artistice, parti-pris-urile morale, aerul acela moale de mai 1968, filmatul cu camera mobila, insistenta cu care imaginea descopera multimi de corpuri tinere si izoleaza posturi gratioase. Vorbeam de aerul de curiozitate revoluta pe care-l au tinerii lui Assayas, mai complicati, mai maturi, mai deschisi la autochestionari decat palidele variante contemporane.

Intrebarea pe care mi-am pus-o la sfarsitul filmului, pana la urma ce ramane din acest “joli mois de mai 68” pe care-l invoca cineastul? Un regret al non implicarii active in timpul care curge? Un puseu de adrenalina generat de lipitul afiselor si de aruncatul cocktailurilor Molotov? Amintirea unei veri petrecute cu blocul de desen si cu bucata de fusain in mana? Ecoul imagistic al unui corp frumos de fata dormind? Prima iubire sfarsind dramatic ca volumasul din “Gasoline”? A doua iubire esuand in meandrele storytellingului ideologic? Tribulatiile creatiei febrile si invariabilul rateu artistic?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu