Trebuia sa vina si ziua chioara a festivalului, cea de a 6-a, care a grupat cele mai multe dezamagiri in materie de proiectii de pana acum. Salvarea zilei a venit de la masterclass-ul dat de Ed Lachman, la care ma hotarasem sa particip in urma Q&A-ului ocazionat de proiectia lui “Hope”, al treilea episod din trilogia paradisurilor semnata de Ulrich Seidl.
Ceva mai mult de doua ore au durat povestile lui Lachman despre cum se filmeaza o scena (“Erin Brockovich”), despre temperatura luminii, despre absenta acesteia (“Love” din mai sus amintita trilogie), despre optiunile culorilor unei secvente in functie de indicatiile imagistice din romanul adaptat (“The Virgin Suicides”), despre explorarea psihologiei personajelor prin intermediul imaginii (“Far from Heaven” in regia lui Todd Haynes), despre improvizatii pe platou si despre cum DOP trebuie sa aiba prezenta de spirit a unui fotograf pentru a fi acolo cand actrita se pune sa planga in mijlocul unei scene de sex (“Ken Park”), despre regizori foarte axati pe imagine, despre filmarea in locatie sau in studio. Ma opresc ca sa respir dupa o fraza atat de lunga, informatia oferita de Ed Lachman pe marginea a varii subiecte conexe celor de mai sus este imensa si are efectul unei cafele bune intr-o zi mai degraba gri la capitolul calitatea proiectiilor.
“Els Ultims/Cei din urma” (2012) vine din zona documentara si are aproape acelasi subiect ca “La ultima calle” al Marinei Monsonis, cu mentiunea ca acesta din urma reuseste sa se detaseze de aspectul ludic-folcloric-turistic al subiectului si sa intre mai adanc in istoria si cotidianul unui vechi cartier barcelonez.
Regizorul Roberto San Eugenio vine din zona scurt metrajului in timp ce Dani Resines abia debuteaza in lungmetraj. Ceea ce se vede in felul in care este structurata povestea. Filmul vorbeste pregatirile facute de comitetul unei strazi din centrul vechi al Barcelonei pentru participarea la festivalul annual. Este evenimentul major al orasului care coloreaza a doua parte a lunii august, luna moarta din cauza concediilor de vara. Fiesta ocazioneaza un concurs al celui mai original design imaginat de locuitorii anumitor strazi pentru spatiul in care acestia locuiesc. Se dau premii, distractia e mare si compenseaza oarecum munca de creatie si organizare a decorului care precede cu aproape un an sarbatoarea locala.
the last ones (trailer) from el cangrejo on Vimeo.
Documentarul nu reuseste sa sara din zona curiozitatilor locale demne de vizitat in Barcelona pe perioada verii. E usor, spumos dar tare artificial. Am retinut cateva observatii interesante despre rolul Seatului 600 in aparitia si dezvoltarea obiceiului barcelonez de a pleca in vacanta aiurea in a doua parte a lunii august. La fel si cele cateva mentionari ale fiestei, mult mai intense in perioada de mijloc de secol XX, cand populatia era mult mai putin mobila si viata comunitara mult mai inchegata. In rest, nostalgii, admiratie pentru incrancenarea cu care acesti oameni isi dedica timpul celui mai efemer loisir colectiv de pe planeta si cam atat.
“Mussels in love/ Scoici indragostite”, documentarul din 2012 semnat de Willemiek Kuijfhout are ca subiect o curiozitate hai sa-i zicem locala : cultura si consumul midiilor in zonele maritime ale Belgiei si Olandei. Problema e mai serioasa decat se crede, legislatia europeana in materie de normele de pescuit la mare adancime e pe cale sa modifice meserii cvasi traditionale (fermier de midii). Se fac eforturi pentru implementarea reproducerii crustaceelor in laborator sau transformarea coloniilor de midii in ciorchini verticali. Documentarul insira mai multe activitati conexe consumului de midii: de la bucatarul care intretine o relatie de ura/iubire cu aceste crustacee din cauza aplecarii generale pentru moules frites la medicul care diserteaza pe tema adezivului vegetal extras din midii folosit in operatiile sub microscop, la tanara entuziasta care ajuta molustele sa se reproduca. Spectatorul asista la dezbateri despre midiile belgiene vs variantele culese din Zeelanda, care cica s-ar topi in gura. Pe alocuri documentarul devine poetic, intr-o secventa se diserteaza despre frumusetea si eleganta scoicilor, despre delicatetea sidefului interior. Misterul reproducerii midiilor este iarasi sursa de uimire (crustaceele nu se ating, exista un sezon in care ele se reproduc prin eliminarea simultana a samantei de catre indivizi masculi si indivizi femele, o “orgie” cum bine spunea cineva).
Mussels in Love, the Trailer (ENG) from TRUEWORKS on Vimeo.
Sentimentul meu este ca regizoarea nu a vrut sa adanceasca subiectul conditiilor in care fermierii de midii isi practica meseria – sau s-a razgandit pe drum – nedorind sa aseze pe pozitii adverse “traditia” si inovatiile sprijinite de agricultura contemporana. Filmul se margineste sa fie doar o declaratie de tandrete la adresa acestor crustacee.
Ciudata mi se pare traducerea titlului original al filmului, “L’amour des moules” (care dealtfel imi pare a fi mult mai explicit cu privire la intentia acestui film ) decat varianta internationala, “Mussels in love”.
Cu “Dancing on Broken Glass/ Dansand pe cioburi” dezamagirea mea a atins limita de jos. Pelicula semnata de Marek Tapak nu este dupa parerea mea un film, nici macar nu avem de-a face cu unul muzical, in ciuda atotprezentei obositoare a muzicii. “Dancing…” seamana cu o actiune de propaganda sprijinita de ministerul turismului slovac, cu un act-up intru apararea “traditiilor” si “integritatii culturale nationale”, desi nu sunt deloc sigura ca un strain ar putea pricepe toate referintele la istoria si cultura populara a Slovaciei care par a face parte din continut. “Dancing…” este o alternanta de peisaje frumoase, cu numeroase tablouri dansate, promovand cu ardoare o muzica populara coafata ca sa tina pasul cu exigentele contemporane. Primele doua sau trei tablouri par a fi fost vag scenarizate, dupa care totul se transforma intr-un alandala energetic in care dansatorii repeta aceiasi pasi iar muzica suna la fel. Unele tablouri (cel referitor la glorioasa armata slovaca de exemplu) sunt de-un ridicol desavarsit, la fel si monologul. Altele par mai interesante (bossa nova pasionala din bar, despartirea eroului neinfricat de una dintre iubitele sale, tabloul ielelor, in fine eu am presupus ca este vorba de iele).
In concluzie, imi displace profund faptul ca acest experiment a fost anuntat ca fiind un film si inca unul recomandat echipei de PR care ingrijeste de brandul nostru de tara si mi-am reprosat amarnic prezenta in sala.
“Doomsday Book”
Ultima mare dezamagire a zilei a fost ansamblul de scurtmetraje coreene reunite sub titlul comun de “Doomsday Book”, traducerea din coreeana ar da ceva de genul “Raport despre distrugerea umanitatii”. Trei filmulete pe tema sfarsitului lumii coregizate de Jee-woon Kim (“I Saw the Devil” si mai ales “A Tale of Two Sisters”) si Pil-Sung Yim (“Hansel &Gretel” 2007) pana la urma (regizorul Jae-rim Han a preferat sa se retraga din proiect la un moment dat) care-si propun sa exploateze trei genuri mari corelate cu apocalipsa in imaginarul cinematografic (genul horror, genul SF si subgenul invaziei planetei de catre civilizatii straine). Numitorul comun ar fi ideea ca in mare parte omul este responsabil de propria-i distrugere fie prin lacomie (“Brave New World”), fie prin curiozitate (“Happy Birthday”) fie prin apetitul de a distruge tot ceea ce nu-i este similar si nu se lasa manipulat cu usurinta (“The Heavenly Creature”).
“Brave New World” foloseste un story mai mult decat clasic despre aparitia si cresterea unei molimi de zombita, numai ca o filtreaza prin registrul comic (prilej de a constata ca, pana la urma, umorul coreean rareori imi spune ceva). In rezumat un nenorocit de mar putred ar cauza sfarsitul lumii. Din lacomia necontrolata a personajelor putem extrage o oarecare tenta morala (autofagocitarea prin reciclarea deseurilor menajere in furaj pentru animalele pe care tot omul se grabeste sa le consume). Practic apocalipsa s-ar fi instalat deja confortabil in societate atunci cand intervine marul cu pricina, ca dovada fata care-si foloseste compulsiv telefonul pentru un fel de jurnal al lucrurilor celor mai banale pentru amintire.
“Happy Birthday” exploreaza la modul comic concepte de baza in SF-ul apocaliptic : gaurile de vierme, isteria survivalista, asteroidul care loveste pamantul si distruge o civilizatie, intalnirea de gradul trei cu un alien cu aspect interesant.
Singurul scurtmetraj cat de cat mai interesant, “The Heavenly Creature”, utilizeaza spaimele umane generate de dezvoltarea roboticii (“I, Robot” si toata saga asimoviana sunt referintele principale) si are de-a face cu sinuciderea unui robot care a atins satori. Ideea translatarii fenomenului de uncanny valley in gradina filosofiei budiste mi-a placut, dialogul insa este greoi, mult prea explicativ si lipsit de subtilitate.
Concluzie : apocalipsa este inca un fenomen mult prea mare pentru a intra in pantofii mult prea mici ai scurtmetrajului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu