Iata unul dintre documentarele “grele” de pe lista scurta a filmelor “musaidevazut”. Ma grabesc deci sa scriu la cald cateva note de subsol, vizionarea m-a facut literalmente praf. Motivatiile sunt multiple, de la cele de ordin personal, la ciocnirea destul de brutala cu pandantul cinematografic al cartii lui Hannah Arendt “Eichmann in Jerusalem : A Report on the Banality of Evil”. Acum ceva timp, am citit cartea cu nesat, trebuie spus insa ca am suportat cu mai multa greutate imaginile. A propos, nu va asteptati sa gasiti in “The Specialist” munti de cadavre si gramezi de ochelari si pantofiori de copii ca in “Shoah” al lui Lanzmann. Nici macar peliculele proiectate cu ocazia procesului nu sunt vizibile in documentar.
In al treilea rand abia vin motivatiile de ordin cinematografic; filmul repune eterna problema a statutului documentarului ca “marturie” obiectiv istorica a unui fapt consemnat de arhive; “The Specialist” face parte din categoria aceea de filme care indraznesc sa puna la indoiala vechea perspectiva ideologica a primatului memoriei in fata istoriei (conform acestora, marturia este valorizata pozitiv, iar discutarea trecutului e potential nociva). Filmul lui Eyal Sivan pare a fi urmarit de aceleasi acuzatii pe care le-a starnit la vremea publicarii sale eseul Hannei Arendt, ba mai mult i se contesta statutul de document.
Documentarul ca “frauda”
Din sesiunea de Q&A care a urmat proiectiei (una dintre putinele sesiuni de Q&A absolut esentiale in intelegerea filmului) mi-am dat seama ca “The Specialist” continua sa fie privit ca o “frauda” de catre ci car inca mai cred ca documentarul are statut de document obiectiv si functie de revelare a “adevarului”. Regizorul a explicat intentia sa de a repune in scena marele show al spectacolului care a fost procesul lui Eichmann, judecand ca la urma urmei, orice proces este un show, cu atat mai mult cele legate de Shoah. Au fost spectatori lezati de asocierea intre acest reenactment asumat, conceput ca un spectacol al spectacolului cu tabu-ul genocidului. Cea mai enervanta intrebare, din sala, care m-a facut sa scrasnesc din dinti la adresa individului care insista sa o reformuleze (asemenea procurorului Hausner dealtfel) a fost “Cum va simtiti in ceea ce priveste holocaustul?/ Ce credeti despre holocaust?”. Cu alte cuvinte “ce credeti despre holocaust devreme ce v-ati permis sa manipulati informatia document asa cum ati dorit, in scopul manifest de a concepe un spectacol?”
Nu este prima data cand faimoasele casete si marturii ale procesului Eichmann ca si legitimitatea si credibilitatea acestui documentar au fost contestate, vezi aici. Manipularea materialului brut din arhiva Spielberg de la Ierusalim a fost considerata oficial o “frauda”, regizorul fiind acuzat de, hai sa-i zicem, fals in acte. S-a diabolizat montajul care aduna laolalta bucati din materialul de arhiva si le combina non conform realitatii, schimba identitatile martorilor, taie fragmente din marturii si le asambleaza altfel. Scopul ar fi, dupa cei care acuza documentarul de frauda, de a-l transforma pe Eichmann intr-o rotita a angrenajului nazist si astfel de a-l disculpa de capetele de acuzare. Mai mult, tot magia montajului il pune pe procuror intr-o lumina proasta. Intr-una dintre scenele cheie ale filmului, Eichmann iese din cusca de sticla pentru a arata pe o harta provinciile in care organiza deportarile, iar procurorul i se alatura pentru a arata la randul sau cu indicatorul granitele noului Reich. Pentru cateva secunde cei doi oameni amandoi imbracati in negru (roba nu mai face diferenta odata ce omul legii este intors cu spatele) seamana. Contestatarii afirma ca Hausner nu a fost filmat in acel moment in versiunea “adevarata” de pe caseta. "Imaginile au fost luate dintr-o alta parte a procesului. Deteriorarea calitatii imaginii, care emfatizeaza marea asemanare dintre cei doi barbati este artificiala".
“We do films, not archives” este raspunsul logic la aceasta interpretare primitiva a cinema-ului documentar. Validitatea condamnarii lui Eichmann la Ierusalim, modul in care legea priveste crimele de razboi, crimele impotriva umanitatii samd sunt sa zicem secundare in acest context.
A fost fascinant felul in care Eyal Sivan a rezumat situatia de atunci : procesul a folosit sute de casete, din lipsa de suport media unele dintre ele au fost suprascrise cu alte si alte marturii ale procesului; ulterior timp de 40 de ani nimeni nu s-a ocupat sa puna in ordine sutele de ore (352 mai precis) de inregistrare video, din care mare parte zacea intr-o toaleta dezafectata in timp ce oficial vorbind, arhiva punea la dispozitia publicului numai 68 de ore de inregistrare.
Selectia secventelor folosite in film, scenarizarea lor, montajul ca ucenic vrajitor in decontructia procesului, adaugarea efectelor de sunet si granularea voita a imaginii care seamana astfel cu o pelicula de film veche desi intregul film este digitalizat, toate acestea sunt ustensile ale cinema-ului, nu ale istoriei. Subiectul manifest al documentarului este arhiva ramasa ca urmare a procesului Eichmann, nu procesul in sine.
Decontextualizarea reactiilor publicului, a interventiilor procurorului, emfaza intrebarii “De ce n-ati rezistat, de ce nu v-ati opus?” in contexte in care aceasta nu era prezenta, nu sunt crime contra adevarului ci tentativa de deconstruire a duo-ului dihotomic acuzat/acuzator. Ideea de subtext, clar afirmata in genericul de inceput, este ideea sustinuta de Hannah Arendt conform careia acuzatorii si urmasii lor de acum sunt la urma urmei la fel de vinovati de mare parte de crimele care i se imputa acuzatului.
Un ras in public
Una dintre cele mai interesante intrebari puse cineastului in sesiunea de Q&A a fost legata de inserarea muzicii in corpusul filmului. Sivan a avut astfel ocazia sa explice technicile de orchestrare folosite : un cor de muzicieni a simulat rumoarea din fundal, discutiile neinteligibile, protestele si manifestarile de indignare indistincte care se aud din off. Cineastul a fost atacat ulterior pe tema rasului scurt care face auzit pentru o secunda in banda sonora. Muzica spectacolului dintr-o curte de justitie, care puncteaza momentele de tensiune de pe parcursul unui proces este feedback-ul instantaneu al publicului care traieste emotional desfasurarea “obiectiva” a demersului juridic.
Mixajul sonor pare a fi deci la fel de elaborat ca montajul imagistic, nu este de mirare ca in cele din urma toata lumea i-a retras filmului statutul documentar si l-a calificat ca fiind opera de fictiune pentru simplu motiv ca acesta pune in scena evenimente care nu au avut niciodata loc. Broderia sonora include pe alocuri si un ciudat fond muzical - cineastul a mentionat folosirea hidrocristalofonului, instrument diabolizat altadata pentru straniile efecte sonore pe care le produce.
Tratamentul sonor face parte din acelasi tratament FX digital hiperrealist in care se incadreaza de exemplu adaugarea reflexelor pe peretii de sticla ai custii in care se afla acuzatul. Aici este mentionata si secventa in care garzile care il pazesc pe Eichmann dispar din imagine si sunt inlocuiti cu altii si care confera o stranie senzatie feerica intregului angrenaj, sugerand probabil omniprezenta raului in istorie si impotenta legii in fata acestuia.
Cum procedeaza cinema-ul atunci cand face portretul unui criminal? Aceasta este intrebarea care, cel putin pana acum, sta la originea celor doua filme vazute in cadrul programului special “3x3” dedicat acestui cineast cu totul aparte care este Eyal Sivan.
Iata raspunsul acestuia in legatura cu limitele etice pana la care se poate ridica documentarul in incercarea descriptiei crimei ca numitor comun in societatea civila:
“La limite éthique est la vraie question du documentaire. C’est une question qui traverse l’ensemble de mon travail : la limite avec le montage dans Un Spécialiste, la limite dans les liens entre parole et image dans le film sur la Stasi… Je pense que la seule chose que l’on peut opposer à cela, tout en reconnaissant la limite éthique, c’est que c’est visible, ce n’est pas caché. Oui, c’est un acte extrêmement subjectif, signé, et qui prétend donner un essai politique, ce que sont la plupart de mes films.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu