Este unul dintre cineastii pentru care am atentii constante. L-am descoperit tot cu ocazia unui TIFF cand a trebuit sa traduc “J’ai tué ma mère”. A fost deci dragoste la prima vedere pentru dialogul nebun cu scaparari electrice si descarcari instantanee, scenariul era doar un soi de cusca Faraday menita sa protejeze spectatorul de scanteile generate constant de cea mai frumoasa relatie fuzional-distructiva dintre mama si fiu vazuta la cinema in ultimii ani.
Nu pun in balanta statutul lui de copil minune intr-ale actoriei si regiei de film de care se bucura in acest moment Xavier Dolan. Ceea ce conteaza pentru mine este impresia aceea de vitalism in flux continuu, de lejeritate kitsch, de parfumuri artificiale, putin cam acidulate dar in final destul de persistente pentru a-ti da impresia ca, cel putin pe parcursul proiectiei, te ridici nu mai mult de 2 cm de la sol. Dialogul are intotdeauna vana, savoare, montajul are emfaza, iar scenariul pleaca mereu de la constructe incongrue si, in fond, foarte serioase cum aveam sa descopar in “Les amours imaginaires”. Ploua cu culori tari, cu o scenografie foarte tonica, cu un gust foarte cautat in materie de costume si decoruri. Pe scurt, Xavier Dolan stie ce face, sau cel putin lasa aceasta impresie in fiecare dintre filmele sale.
Iata-l pe cel de-al treilea mare succes al sau, “Laurence Anyways”, o drama care se ia si nu se ia in serios despre parcursul intru castigarea feminitatii pe care-l duce Laurence Alia. Ca de obicei, dragostea nu este dragoste cat confruntare dureroasa intre doua vointe, in lumea lui Dolan “le beurre et l’argent du beurre” se exclud mutual. Dragostea dintre Laurence si Fred este sfasiere continua. Ca de obicei, relatia cu mama este mai mult decat complicata.
Nu am sentimentul ca filmul este saga unei dragosti imposibile (el nu poate trai fara vitalitatea ei, ea il doreste dar ca barbat, nu ca femeie, mintea ei nu-l percepe in haine de femeie), cat drumul spre legitimarea propriei marginalitati. Travestirea, transsexualismul sunt variante flamboaiante ale minoritarilor care pretind dreptul la diferenta. Ca poetii si scriitorii, iar Laurence este unul dintre acestia.
Este interesanta modalitatea in care cineastul “vede” sentimentul: protagonistii urla unul la altul (sau la toata lumea), tipa, se zgaltaie, se ironizeaza si tin discursuri improvizate. Ai totusi senzatia ca, in ciuda decibelilor, intensitatea sentimentelor se afla altundeva : ma gandesc la secventa in care mama si fiul se intalnesc, el se afla la jumatatea transformarii fizice in femeie si seama cu un soi de vampir Lestat. Momentul in care ochii aurii ai lui Laurence ii intalnesc pe cei inghetati ai mamei este probabil cel mai puternic cutremur emotional al filmului. In paralel, autorul isi permite mici interludii de tip clip MTV in care intensitatea emotionala se revarsa din afara, precum valul de apa care inunda livingul lui Fred, in momentul in care intra in cartea de poezii a lui Laurence. La fel, secventa in care Fred se prelinge pe zidul casei sale pe care mana lui Laurence a colorat in pink una dintre camarizile aparente. Secventa balului (a ciné-balului? A balului cinematografic? A balului cinematografiei?) este un alt videoclip in care eroina evadeaza in cel mai somptuos dintre decoruri. Uneori fericirea se manifesta printr-o ploaie din senin de tot felul de tesaturi viu colorate care nu inceteaza sa cada in slo-mo peste cuplul aflat in culmea fericirii. Nu lipsesc ochelarii de soare in forma de inimioara si cu rame roz sau albe, pastisele punk si citatele voioase din zona soft queer.
Aparentele acestea somptuoase ascund o realitate mult mai gri: transsexualismul este o afacere de budoar, de garderob sau se ascunde pe-o insula pentru a scapa de reactia brontozaurilor in libertate. Toleranta este intotdeauna glamour, poate un pic prea incarcata de paiete de si apelative dulcege, in timp ce viata de familie este inevitabil patata de spectrul zaharisirii si al parului indreptat cuminte si colorat in nuante neutre pe care il privilegiaza Fred in calitate de femeie la casa ei.
Gata gata sa pun acestei punct acestor note de subsol, cand imi dau seama ca am omis sa schitez inca o pista de explorare pe care se poate merge in intampinarea acestui film: mixul de electro, new wave, post-punk si pop 80s, un pic de ambient ici si colo, muzica este contrapartea fericita a exploziei coloristice a imaginii.
Nu vreau sa termin aceste note de subsol, ma gandesc, superstitioasa fiind ca daca postarea va ramane neterminata intr-o zi ma voi simti obligata sa revin si sa vorbesc despre el in alti termeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu