Pregatisem o introducere extraordinara pentru editia a 12-a acestui festival, o scrisesem in minte aseara, la intoarcerea dupa cea de-a treia si ultima proiectie a zilei, imi dau seama insa ca aceasta este definitiv pierduta, dusa pe apa sambetei.
Pacat, va povesteam pe scurt cam ce aflasem despre aceasta a 12-a editie a festivalului Transilvania, erau lucruri interesante, va asigur, precum si niste sugestii de vizionari pentru zilele care urmeaza. Planul meu de “filme de vazut” era comparat cu articolul similar care apare in primul “AperiTIFF” cu sugestiile lui Mihai Chirilov pe care sunt sigura ca unii spectatori le urmeaza cu sfintenie.
Imi justificam de asemenea si tacerea de pana acum (o luna si jumatate de carantina pentru traduceri de film, o luna bolnava cu foarte putine filme vazute si cu inca si mai putine filme rumegate).
Incerc sa revin pe tema aceasta cu scurte si grabite note de subsol pe marginea lor, numai sa ma tina curelele si ziua sa se mareasca la 25-30 de ore.
Am inceput ziua de ieri cu o munca incrancenata pentru traducerea si verificarea ultimelor filme, ceea ce m-a facut sa pierd doua proiectii: una la mana documentarul brazilian (totdeauna incep festivalul cu un documentar, echivalentul pasitului cu dreptul pentru superstitiosi) “O relogio do meo avo/ Ceasul bunicului” de Alex Levy Heller
Sigur va mai exista o proiectie cu acest film, daca va plac documentarele, subspecia aceea dedicata cinematografului, incercati sa-l vedeti.
O Relógio do Meu Avô - teaser 1 from Alelo Filmes on Vimeo.
Al doilea film ratat pentru moment este “Nairobi Half Life/ Vagabond la Nairobi” in regia lui David “Tosh” Gitonga o curiozitate venita din Kenya, asa ceva nu se rateaza. Curiozitatea cinematografica, nu Kenya.
Munca fiind terminata la orele pranzului si subsemnata fiind deja praf, ca sa ma scutur de perspectiva unei zile semi ratate, am intrat la prima proiectie a zilei “My Beautiful Laundrette” de Stephen Frears. Asta pentru ca anul acesta, unul dintre protagonistii sectiunii “3x3” este Stephen Frears si pentru ca mai zilele trecute am avut o discutie animata pe tema “thatcherismul in viziunea lui Frears vs Loach sau de ce Frears a putut face filme la Hollywood si Loach nu”. Cei care au vazut filmele ambilor regizori britanici cam stiu de ce.
In primul rand traducerea in limba romana a titlului filmului, “Frumoasa mea spalatorie” este atat de neinspirat si de greoi ca am vazut ici si colo necunoscatori intr-ale filmografiei cineastului britanic stramband din nas la vederea programului zilei. Titlul original insa,“My Beautiful Laundrette”, stie sa vorbeasca in imagini, metafore si cu un fel de umor dansant despre perioada hooligans, despre asimilarea/ neasimilarea valurilor de emigranti, despre pauperizare, clasa muncitoare, banul si integrarea ca motoare ale reusitei sociale, despre homosexualitate, despre traditie si despre Pakistanul fantomatic care perdura in amintirile generatiei lui Nasser.
Facut in 1985, filmul nu este datat cu stampila “tchatcherismul este istorie”, dimpotriva. Ceea ce m-a atras la el este privirea aceasta feerica pe care o propune filmul. Aici mizeria si brutalitatea sunt costumate atat de artistic incat te face sa te gandesti la comediile muzicale ale marii crize americane in care o zana buna si imaginativa costumeaza cumva realitatea. Nu vreau sa ma concentrez pe surprinzatoarea mobilitate faciala a lui Daniel Day Lewis (corpul si fata lui Johnny sunt ca cerul unei zile de primavara, aflate fiind intr-o continua schimbare si miscare). Ceea ce mi-a sarit in ochi acum si aici este decorul, prefabricat, stralucitor, ireal, aproape teatral, un discurs in sine despre intentia cineastului.
“My Beautiful Laundrette” s-a legat cum nu se poate mai bine de urmatoarea proiectie a zilei, “Dreams of a Life/ Vise despre viata” un documentar semnat de Carol Morley in sensul in care si acest al doilea film este o delicata meditatie pe tema multstratificatei culturi britanice. Subiectul este interesant : viata si moartea unei femei devenite fapt divers dupa ce scheletul ii este descoperit accidental, la trei ani dupa decesul survenit probabil din cauze naturale intr-un apartament mizer, in fata unui televizor aprins. Cineasta a plecat de la intrebarea principala, “cum se poate ca cineva sa moara si nimeni din anturajul destul de divers si din familie sa nu-si dea seama?” pentru a explora mai departe nu atat viata acestei mari necunoscute care se dovedeste a fi pana la urma Joyce Vincent, cat genul de existenta flotanta, aleatoare si insesizabila pe care o impun viata intr-o metropola, singuratatea, suferintele emotionale, frustrarile sociale si dramele personale care alcatuiesc dintotdeauna compostul numit viata sociala.
Interesanta este forma pe care o privilegiaza Carol Morley pentru filmul sau (de ce docu drama ca in documentarele criminalistice de la teve? De ce alternarea marturiilor de tip talking heads tot de tip teve cu secvente melodramatice jucate de actrita Zawe Ashton si cu segmente rezumative ale planului de lucru al filmului?) Muzica iarasi imi pare ca joaca un rol foarte important aici, cunoscatorii pop-ului brit al anilor 80 ar putea probabil diserta pe tema aceasta. Ceea ce mi-a atras insa mie ochiul este descriptia personajului Joyce de catre prietenii si cunostintele care au acceptat sa vorbeasca pentru acest film: se emfatizeaza eleganta cultivata a lui Joyce, felul in care stie sa vorbeasca (despre nimic) sa manance, sa se poarte si sa straluceasca cu eleganta in relatile cu barbatii mai ales, apanajele unei educatii al carei cuvant cheie este “adaptarea la normele unei middle class” din care probabil familia acestei femei nu facea parte. Originea este de asemenea emfatizata (ocurenta lui caribbean m-a suprins, asa cum Joyce insasi i-a surprins pe ceilalti cu eleganta cultivata a manierelor sale). Se spune probabil in subtext ca totul este o chestie de aparenta in societatea britanica in care dupa primele 5 minute de interactiune sociala, individul primeste deja eticheta cu originile sale si locul pe care-l ocupa in societate. Se pune discret accentul pe mixitatea rasiala (vezi discursul ipocrit al lui Martin care invoca suferintele progeniturilor mulatre ca scuza pentru a refuza casatoria cu Joyce) si pe limitele sociale implicite impuse britanicilor de origine coloniala (“am crezut ca era secretara” spune la un moment dat unul dintre amicii lui Joyce).
“Knifer/Macherovgaltis/Cutitarul” fost ultima proiectie a primei zile de festival. M-am bucurat sa vad filmele selectate in “Focusul Grecia” de anul acesta, sunt pelicule de care nu am auzit si care nu vor iesi nici macar in cele cateva cinematografe care mai programeaza cele cateva filme europene care sunt distribuite local. Nu am vazut pana acum niciunul dintre putinele filme regizate de Yannis Economides. “Macherovgaltis” este un film greu, cu iz de pacura, filmat intr-un alb-negru gros care se preteaza bine cu decorul (o exploatare de lignit din Macedonia, apoi periferia unui oras mare, probabil Atena). Niko s-a intepenit intr-o existenta goala : baut, mancat, privit la televizor orice numai teve sa fie, spart seminte cu un aer absent la capatul unui muribund, iarasi baut.
Moartea tatalui ocazioneaza o schimbare, un unchi ii propune sa fie ingrijitorul cainilor familiei cat timp unchiul cu pricina este plecat de acasa. Familia intretine conflicte vii cu vecinii, unchiul se teme de albanezi, de straini, de intrusii care ii pot omori cainii. Niko se intepeneste deci in alta existenta goala: baut, mancat, privit la televizor, privit cainii, mers pana la carciuma cu scuterul, privit oamenii din jur care la randul lor il privesc urat. Umilintele se inmultesc, intra in joc si nevasta unchiului care sparge abulia lui Niko prin scurte perioade de sex. Ar putea fi “The Postman Always Rings Twice” dar nu e. Femeia fatala are ochi obositi si se daruieste fara placere, sexul e frustrant de animalic, unchiul are privirea pierduta a unui nebun. Lumea este in deriva, una lenta, in care oamenii se iau la harta din nimic (este AEK cea mai tare echipa sau nu e?), beau porceste, se bat, se ucid, se intimideaza, iar atunci cand sunt pe cale sa moara, mereu de moarte violenta se lasa calcati in picioare cu un vaiet subtire.
Nu-i hiperrealism, autorul filmeaza de prea aproape ochii personajelor care interactioneaza in special prin priviri. Ostile. E si nu e film noir : crima este planificata de cei doi amanti de circumstanta, antrenamentele de kung-fu ale ucigasului sunt ridicole, iar sfarsitul ni-l arata pe Niko, mai greoi si mai tacut ca niciodata, lasandu-se agresat in liniste de fosta matusa, acum nevasta sa. Nu-i un film cu hiperbole si simboluri, rareori camera focalizeaza altceva decat solul si ochii oamenilor, peisajul este amorf, gesturile sunt iuti si brutale, violenta nu este emfatizata desi omniprezenta.
Surprinzator, crima este precedata de o secventa color, o reprezentatie de teatru uimitoare, cu personaje mascate vorbind despre dragoste vs bani si purtand masti. Niko zambeste pentru prima oara. Secventa se incheie, ironic cu un steag al Greciei, insangerat, falfaind si este urmata de crima in alb-negru. Ulterior Niko se indoapa cu chipsuri in camera sa de hotel pentru a umple golul ororii savarsite.
Cu alte cuvinte, victoria ar apartine celor care suporta umilintele, brutalitatea si izolarea de orice fel, dar are gust de cenusa.
Moartea tatalui ocazioneaza o schimbare, un unchi ii propune sa fie ingrijitorul cainilor familiei cat timp unchiul cu pricina este plecat de acasa. Familia intretine conflicte vii cu vecinii, unchiul se teme de albanezi, de straini, de intrusii care ii pot omori cainii. Niko se intepeneste deci in alta existenta goala: baut, mancat, privit la televizor, privit cainii, mers pana la carciuma cu scuterul, privit oamenii din jur care la randul lor il privesc urat. Umilintele se inmultesc, intra in joc si nevasta unchiului care sparge abulia lui Niko prin scurte perioade de sex. Ar putea fi “The Postman Always Rings Twice” dar nu e. Femeia fatala are ochi obositi si se daruieste fara placere, sexul e frustrant de animalic, unchiul are privirea pierduta a unui nebun. Lumea este in deriva, una lenta, in care oamenii se iau la harta din nimic (este AEK cea mai tare echipa sau nu e?), beau porceste, se bat, se ucid, se intimideaza, iar atunci cand sunt pe cale sa moara, mereu de moarte violenta se lasa calcati in picioare cu un vaiet subtire.
Nu-i hiperrealism, autorul filmeaza de prea aproape ochii personajelor care interactioneaza in special prin priviri. Ostile. E si nu e film noir : crima este planificata de cei doi amanti de circumstanta, antrenamentele de kung-fu ale ucigasului sunt ridicole, iar sfarsitul ni-l arata pe Niko, mai greoi si mai tacut ca niciodata, lasandu-se agresat in liniste de fosta matusa, acum nevasta sa. Nu-i un film cu hiperbole si simboluri, rareori camera focalizeaza altceva decat solul si ochii oamenilor, peisajul este amorf, gesturile sunt iuti si brutale, violenta nu este emfatizata desi omniprezenta.
Surprinzator, crima este precedata de o secventa color, o reprezentatie de teatru uimitoare, cu personaje mascate vorbind despre dragoste vs bani si purtand masti. Niko zambeste pentru prima oara. Secventa se incheie, ironic cu un steag al Greciei, insangerat, falfaind si este urmata de crima in alb-negru. Ulterior Niko se indoapa cu chipsuri in camera sa de hotel pentru a umple golul ororii savarsite.
Cu alte cuvinte, victoria ar apartine celor care suporta umilintele, brutalitatea si izolarea de orice fel, dar are gust de cenusa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu