miercuri, 19 iunie 2013

TIFF Ziua 4: "Izmena/ Betrayal" de Kirill Serebrennikov



Izmena” a fost unul dintre filmele locomotiva ale acestei editii TIFF, o demonstratie de cinema de 4 stele si jumatate semnata de un cineast extrem de interesant. "Izobrazhaya zhertvu/ Playing the victim" (2006), o comedie amara cu iz hamletian si finisaje de film politist dezvaluie formatia de om de teatru a lui Kirill Serebrennikov. Vine apoi ciudatenia aceea de "Yurev den/Yuri’s Day" (2008), un soi de mister suprarealist cu ambitii de alegorie politica si sfarsit greu de suportat. Cineastul se intoarce iarasi la cinema cu "Izmena /Betrayal" (2012) si testeaza de data aceasta o noua varianta de abordare a unui subiect aproape teatral (doua sufletele inclestate unul intr-altul intr-o crepusculara aventura pasionala) daca n-ar fi orchestrarea cinematografica cu totul deosebita care-l face pur spectacol de cinema. De la competitia de la Mostra incoace, cronicarii au intors filmul pe toate fetele si l-au interpretat in fel si chip, nedumeriti de aspectul bizar, de incongruenta scenariului (cosemnat de Serebrennikov si de Natalia Nazarova), de referintele multiple la cinema, la filmul noir, la Hitchcock, cu un twist de ironie rece pe deasupra.


Totul se joaca in primele secvente ale filmului : un barbat merge la spital pentru un control de rutina, intalneste o doctorita cardiolog si iese din consultatie iremediabil bolnav. Doctorita il informeaza ca nevasta lui il inseala cu sotul ei. Este inceputul caderii accidentale a personajului, care dealtfel nu poarta un nume, intr-un soi de infern guvernat de legile repetitiei. Ca un preambul, la iesirea din spital, eroul este gata gata sa fie omorat de-un teribil accident de circulatie, filmat intr-un plan secventa cu brutalitatea unui stop cardio respirator.

Urmeaza o lenta si dureroasa apropiere a celor doi inselati, un fel de "In the Mood for Love" through a glass darkly, in care femeia isi cultiva frustrarile, gelozia si umilintele cu incrancenare, iar el incearca sa inteleaga adulterul sotiei. Bineinteles ca nu este nimic de inteles, inselatii isi inventeaza un soi de ritual fetisist in care refac obiceiurile cuplului clandestin, vizitandu-le camera de hotel, banca din parc, cafeneaua samd. Moartea accidentala si grotesca a amantilor reuseste sa sparga aceasta legatura veninoasa in momentul in care femeia ii pune capat cu brutalitate.



Una dintre cele mai frumoase elipse temporale ne arunca in cea de-a doua parte a filmului, peste ani, cand cei doi inselati se regasesc in postura de cuplu adulterin. Urmeaza suferinte, minciuni, ascunzisuri si intalniri furisate in acelasi hotel si aceeasi camera, se instaleaza aceleasi habitudini, se reface acelasi traseu pasional si lipsit de iluzii ca altadata.

Ce sa mai crezi deci despre un film care se despica in doua ca interiorul unei carti, in care scarile sunt mereu abrupte si intunecoase iar sentimentele au forma unei spirale umbroase ? Iata interpretarile unora si altora :

Un neo noir cu mistere

Cronicarul priveste filmul prin lupa filmului neo-noir combinat cu filmul de mistere. Argumentul covarsitor este prezenta acestei femei fatale care intervine in viata Lui, un tip de treaba si putin cam sters dealtfel si-o face praf. Femeia fatala rimeaza cu pasiune carnala, eventual cu infidelitati si de ce nu cu crima pe care el o marturiseste la un moment dat. Dar este vorba de o crima sau numai de-o proiectie ? Nu prea stii unde se opreste nevroza, unde incepe fantasma si delirul, care sunt limitele care circumscriu acest mister absolut. In buna traditie a filmului noir femeia domina cuplul cu propria ei vointa si-si manipuleaza partenerul cu cruzime. Tot in buna traditie a filmului noir, soarta este mai puternica decat vointa individuala.


Parabola cu bufeuri morale

Cronicarul observa pe buna dreptate titlul melodramatic contrazis sistematic de continutul foarte rece si prefera sa vada in adulter “o parabola dramatica despre tradare ca o consecinta periculoasa si de neinvins a tentatiei” care si ea este inevitabila caci parte a pacatului universal. In opozitie, reactia personajelor fata de fetele acestei tentatii (de la pasiunea carnala la gelozie si razbunare, apoi la pulsiuni criminale in ultima instanta) este ridicol de inconsistenta. Mai mult, predestinarea personajelor la aceleasi actiuni si decizii care se poate citi in termeni de destin il duce cu gandul la ceva relatie mistica intre El si Ea.

In ceea ce priveste morala, pentru ca de cele mai multe ori ea implica o conditionare : moartea primilor amanti este citita ca un fel de "bine v-a facut moartea de v-a gasit la polalele balconului acela"; ulterior moartea Lui intra in aceeasi logica, infarctul lui fiind pedeapsa pentru faptul ca da dovada de lipsa de vointa si se lasa inecat in indoiala.




Personal, din perspectiva celor doua filme care preced “Izmena”, nu vad deloc in Kirill Serebrennikov genul acesta de moralist interesat cat cantareste pacatul indoielii si al tradarii. Moartea nu este o pedeapsa logica si binemeritata asa cum pasiunea nu este o boala contagioasa cu care se procopsesc victimele in momentul in care devin la randul lor adulterini. "Playing the Victim" era un prim episod al odei inchinate tradarii si razbunarii, o impersonalizare a ambivalentei culturale a lui "totul si nimic". Am senzatia ca "Izmena" merge pe acelasi fagas al spectacolului sinistru al unui "totul si nimic" lipsit de sentimente inaltatoare, locuind intr-un spatiu voit epurat de orice referinta geografica clara, populat de personaje pe cale de dizolvare.

Intre Hitchcock si Lynch (mai degraba nevroza decat psihoza)

Cred ca "Izmena" sta cel mai confortabil asezata in varianta propusa de cronicarul care aseaza filmul sub directa influenta a duo-ului Hitchcock& Lynch. Deja jocul acesta de-a existentele dedublate care se transforma de fiecare data in cosmar tine de lipsa de naturalete, voita zic eu, a scenariului. La fel si detasarea incrancenata de orice referinta "realista" in constructia interactiilor dintre personaje. Hotelul cocotat pe colina, cu nenumarate scari si coridoare labirintice iese direct din imaginarul Lynchean si tine mai degraba de-o topografie a fantasmei. Intrebarile pe care si le pune cronicarul "ce e adevarat si ce e fantasma ? e posibil ca toate acestea sa fie un vis si daca da cine e visatorul ?" sunt cele mai coerente, caci adulterul, inselaciunea si mai ales suspiciunea functioneaza dupa o altfel de logica. Partea a doua a filmului coteste mai degraba spre "Mulholland Dr." decat spre Hitchcock, desi spectatorul avizat si-ar putea propune ca chanllenge numarul de secvente in care cocul femeii blond roscate este fixat frontal de camera precum si variatiile discrete ale aranjamentului capilar in functie de situatia in care se afla personajul.

De remarcat de asemenea ca scarile filmate cu insistenta de fantasticul Oleg Lukichyov sunt drepte, interminabile si uneori inecate in umbra.

O insula a mortilor - Drama supranaturala

Ceea ce m-a izbit cel mai tare in cele trei filme ale lui Serebrennikov este apetitul pentru mici evenimente supranaturale pe care cineastul le presara cu voluptate la cotiturile cele mai neasteptate ale peliculelor sale. "Izmena" cultiva supranaturalul atmosferic (vezi furtuna aceea de groaza care se declanseaza imediat dupa moartea celor doi amanti, secventa superb filmata din hotelul cu piscina cu apa ionizata, fantastica eclipsa care inghite cel putin 5 ani din viata fiecarui personaj si transformarea femeii din vaduva in haine cernite in adulterina eleganta, accidentul din inceput).

La sesiunea de Q&A de dupa proiectie, spectatorii s-au grabit sa intrebe de unde si pana unde accidentul acela care-i gata sa-l ucida pe El, la care actrita Franziska Petri a raspuns cu o ridicare din umeri, accidentul a fost pur si simplu si atat. La fel, lumea in culori palide, continuu maturata de ploi si batuta de vanturi a lui Serebrennikov este. 



Imi place felul in care reflexele si reflectiile organizeaza materia filmului, felul in care camera stie sa prinda spatiul unei incaperi folosind o usa intredeschisa, o oglinda ; imi place felul in care o esarfa de-un rosu sangeriu transportata nonsalant de sotul inselat pana pe spatarul canapelei pe care sade sotia adulterina face cat zece discursuri de repros. Imi place rigiditatea nefireasca a personajelor, imbatosarea lor monocolora si aproape monocorda, legaturile subterane care leaga oamenii si locurile, amestecul de dezgust si fascinatie care defineste pana la urma nu atat pasiunea amoroasa cat frustrarea si cainta. Imi place insistenta cu care scenariul se incapataneaza sa evite orice repere realiste, naturaliste, insistenta pe care cineastul o marturiseste in interviuri, atunci cand este intrebat de ce a preferat sa aleaga doi actori complet straini de cinema-ul rus si perfect neutri in raport cu limba si locatia filmului.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu