Motto : “Vertrauen ist gut, Kontrolle ist besser.”
Am inceput programul sectiunii “3x3” dedicate lui Eyal Sivan cu ”I Love You All/ Aus Liebe zum Volk” (2004). Aparent un film excentric problematicii conflictului israelo-palestinian de care se leaga renumele acestui cineast. Pe nevazute, speculand pe marginea programului, ma gandeam ca ce pacat ca nu a fost inclus in 3x3-ul “omagial” si faimosul “Route 181”. Iesind insa de la proiectie mi-am dat seama ca nu e chiar asa, “I Love You All” este o speculatie pe marginea unui sentiment aparte : iubirea autodestructiva, exigenta si foarte des invocata de bufoneria ideologica totalitara de orice directie o fi ea, pentru popor. Titlul german o spune foarte frumos si pe sleau “Aus Liebe zum Volk”.
O singura recomandare am de facut amatorului de cinema documentar care se aventureaza sa se afle fata in fata cu acest film : sa nu se increada deci in lunga spovedanie a anonimului maior STASI care alcatuieste trama narativa a filmului. Vocea din off ii apartine actorului Axel Prahl. Monologul este cica “inspirat din raportul unui fost ofiter STASI din fosta RDG”, n-as baga mana in foc. Vocea acorporala care-i da inainte cu totul felul de consideratii gen “nu puteam accepta lenea in fabrici sau mizeria pe strazi” este un fel de alteratie in sensul muzical al termenului.
Sa nu se increada deci cel interesat nici in obiectivitatea imaginilor care alcatuiesc coloana vizuala a filmului. Ma refer la mixul aproape hipnotic de imagini provenind din arhive diferite, extrase din epoci diferite, avand functii diferite. Sunt sigura ca atmosfera asta aproape extraterestra, de pelicula ultra granulata, de alternanta de culoare cu un alb-negru sters sau cu un albastru de neon este rezultatul unui montaj foarte abil. Cei care-au prins cat de cat mecanismul filmelor lui Sivan sunt deja vaccinati si stiu ca pentru acesta imaginea este o constructie, un ansamblu de relatii intre vizibil si audibil, intre vizibil si subinteles, intre ceea ce se spune si ce se ascunde.
Dar sa revenim : filmul debuteaza fantastic cu o prima secventa, pe jumatate inecata in genericul de debut, cu un periplu printre mai multe tipuri de camere de supraveghere (stradale, de bancomat, cocotate in aeroporturi, in interioare de cladiri, atarnate in intersectii sau la colt de bloc) si mai multe backroom-uri cu si mai multe monitoare functionand simultan. “Ambitia noastra era sa observam si sa monitorizam intreaga tara”, iata, rezumatul acestor imagini vine ceva mai tarziu in cronologia filmului. Curios insa, verbul este pus la trecut, imaginile care completeaza aceasta fraza fac parte dintr-un prezent anonim care s-ar putea preta oricunde si oricand in istoria nebuniei securitare.
Povestea insirata monocord de maiorul S incepe in 1990 odata cu demiterea sa din postul ocupat in STASI. Camera se invarte intr-o cladire golita si pustiita si reia pana la saturare si din diverse colturi biroul acum gol, uniforma agatata pe umeras, culoarele mazgalite de furia revolutionara. Un reenactment pe care ochiul monteurului il alterneaza cu imagini de la manifestatii, cu oameni ciocanind febrili Zidul, cu devastarea unei cladiri hidoase care se presupune a fi sediul STASI. Povestea deviaza inapoi la originile recrutarii in organizatie; nu, maiorul S nu este un eroul al zilelor noastre, ci unul dintre birocratii care-si asteapta cu rabdare decorarea si urmatorul rand de trese pe uniforma. Mandria lui este ordinea care domneste in dosarele din arhiva. Intre paranteze fie spus, “sufletul actiunii este documentarea precisa” poate fi cuvantul de ordine al oricarui organ care crede ca puterea se bazeaza pe descompunerea actiunii individuale in segmente subordonate atent monitorizate. Spectatorul care a vazut poate deja ”The Specialist” il va recunoaste in aceasta oda la adresa aparatului arhivaresc pe criminalul birocratic, individul average si exemplarul alfa al carui unic reflex este supunerea la ierarhie.
Mi-a placut la nebunie autocritica pe care S. si-o face la un moment dat, cand povesteste euforic un moment de ratacire pentru care este turnat de catre cel mai bun prieten. Este probabil momentul cel mai alegoric din aceasta spovedanie euforica in care ocurentele “stat”, “partid”, “popor” si mai ales “socialism” altereaza pana si ultima iluzie a filmului ca document istoric. Confuzia este si mai mare cand afli ca filmul, coregizat de Eyal Sivan si de una dintre cele mai fidele colaboratoare ale sale, Audrey Maurion (a semnat montajul aproape pentru toate filmele regizate de Sivan), dateaza din 2004. Transpunerea in prezentul anului 1990, cand se presupune ca maiorul S. isi scrie confesiunea este un truc narativ foarte subtil prin care istoria se face parabola si astfel se eternizeaza.
Reunificarea celor doua Germanii este un fel de intoarcere a lumii cu susul in jos pentru personajul acestui film, ideea esecului ii este intolerabila, caci “e greu sa suporti ideea ca totul a fost in van” spune vocea aceea. Din fericire, sfarsitul unei ere este si inceputul alteia, similiare, in care paranoia, care dicteaza dintotdeauna logica sistemului securitar, cloneaza STASI in alte forme organizate de supraveghere de masa.
Nu sunt convinsa ca demersul propus de-acest documentar mai degraba eseu politic merge pe calea lui Chris Marker atunci cand iti coafeaza o realitate facuta din fragmente de interogatorii, cateva secunde de demonstratii de strada, cateva secvente nelinistitoare cu figuri de potential suspecti deplasandu-se pe strada, bucati de filme de amator, petreceri, aniversari, concedii, extrase din manifestari de masa impletite cu lozinci nesimtite. In sine, STASI nu are aici nimic gore, reprezentarea ei conoteaza mai degraba rafturile nesfarsite de dosare, organizarea ca prima ustensila a controlului, extinderea retelei prin volumul mare de informatori, rabdarea si munca dificila de sortare a informatiei la care se preteaza cu daruire personajul, care dealtfel marturiseste ca nu ar fi in stare sa practice o alta meserie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu