E greu sa incepi sa vezi o trilogie cu sfarsitul, cronologic vorbind, dar asta mi s-a intamplat cu “La cinquième saison” semnat de duo-ul Jessica Woodworth si Peter Brosens : l-am vazut fara sa fi trecut mai inainte prin “Khadak” si mai ales prin “Altiplano” pe care as fi putut sa-l vad acum un an tot in selectia propusa de TIFF. Cele trei pelicule formeaza un soi de triptic dedicat relatiilor conflictuale intre umanitate si natura. De data aceasta apocalipsa se instaleaza pe nesimtite, fara ca vreun semn rau sa tulbure sfarsitul iernii in micul sat de fermieri aflat in prim plan. O catastrofa fara nume face firea sa disjoncteze progresiv: lemnul uscat refuza sa ia foc, pamantul nu mai rodeste, vacile nu mai dau lapte, apoi probabil mor de vreme ce sunt cu toatele rechizitionate, copacii se usuca si cad, albinele mor inghetate in ramele stupilor, anotimpurile refuza sa se mai succeada, iar primavara si vara raman golase si dezolant de gri.
Nici dragostea dintre Alice si Thomas, nici intelepciunea lui Pol, filozof devenit apicultor itinerant din grija pentru fiul handicapat, nu vor supravietui acestei vacante a naturii care provoaca foamete si accese de bestialitate contagioasa in comunitate. Solidaritatea sociala este o iluzie, un fel de targ care merge atata timp cat comunitata este prospera, idem etica. In ceea ce priveste traditiile, acestea nu mai sunt pretext de socializare in aer liber cu vin fiert si discursuri glumete; lumea face cale intoarsa catre vremurile de demult in care raul general se trata cu eliminarea strainului, a neavenitului, a diferentei. Singura solutie la aceasta dementa colectiva este exilul interior (nebunia in care pare sa cada Alice) sau exterior (in final Thomas alege sa paraseasca satul impreuna cu copilul Octave, in drum spre o ipotetica “tara a bananelor, a ciocolatei, etc.”)
Cinematografic vorbind, Peter Brosens rezuma aici optiunile alese in toate cele trei filme mai sus mentionate:
“o compozitie bine echilibrata de planuri-secventa care sa sprijine in acelasi timp scena si cadrul situatiilor si actiunilor. Timpul poate astfel deveni tangibil, ritmul si tensiunea (…) nefiind determinate de un decupaj clasic, ci prin felul in care timpul curge de-a lungul imaginilor si scenelor noastre. Ceea ce-i poate permite spectatorului sa transceanda povestea pe care o priveste.”
Esteticeste vorbind, “La cinquième saison” seamana mult cu un happening de arta contemporana impartit in mai multe vignete concepute in aproape acelasi stil. Natura este si nu este cizelata, transformata, transvazata in peisaj (vezi faleza stancoasa, imensa sculptura in aer liber) copacii cad aproape artistic, crengile arbustilor ar putea functiona foarte bine ca niste candelabre. Adunarea finala a satenilor mascati aduce cu improvizarea unei scene de teatru antic care vorbeste despre crima convertita in sacrificiu uman, fetele tinere atarna ca fructele coapte de copaci. Totul este sinuos si fascinant, timpul ramane adesea blocat in secvente uneori insuportabil de lente. Dialogul este adesea artifical, cu citate aproximative din Nietzsche si referinte la Einstein. Suntem departe de realismul dardennesc, departe de mojiciile de superproductie americana, foarte aproape de disertatia lui Béla Tarr pe tema raului absolut si contagios, a barbariei profunde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu