Jurnal de TIFF - 4.06 - "El cielo, la tierra y la lluvia"/"Cerul, pamintul si ploaia" de

Sursa: cinelasamericas

Trebuie sa ma credeti, "Cerul pamintul si ploaia / El cielo, la tierra y la lluvia" (regia Jose Luis Torres Leiva, 2008) este cel mai lent film din competitie. Dupa prima ora, am auzit in jurul meu o multime de cascaturi inabusite in sala de cinema. Evident, nu este vorba de un film care sa iasa vreodata in cinematografe, "Cerul..." fiind tipicul film de festival care cultiva in primul rind firescul, plictisul, privirile goale, miscarile simple si relatiile umane obisnuite in care te intelegi cu ceilalti din priviri. Povestea este foarte simpla, dar dialogul minimalist o face ingrozitor de ambigua, ceea ce ma face sa cred ca regizorului prea putin ii pasa de povestea ca atare. El vrea mai degraba sa creeze atmosfera, atmosfera de zi cu zi dintr-o regiune mai degraba rurala de coasta din Chile, unde mai mai ca nu se intimpla nimic, unde nimeni nu ajunge la statutul de personaj principal, unde ploaia cade zilnic, noroiul te obliga sa circuli numai cu cizme de cauciuc si sa bati kilometri pe jos prin padure. Si mai cred ca Ana este aleasa din intimplare de camera in deambularile sale intre magazin si casa unde ingrijeste de mama paralizata.

 

Intre Ana si Toro se tese o relatie foarte ambigua atunci cind aceasta devine menajera barbatului. Intre Ana, Veronica si Marta, iarasi relatiile se bazeaza foarte mult pe gesturi, pe lucruri care s-au intimplat deja si care nu trebuiesc spuse. Marta sufera de ceva care o face sa caute sinuciderea cu orice pret (secventa intrarii Martei in ocean este incredibil de frumoasa). S-a vorbit despre depresie, eu cred ca este ceva mai mult, poate o agresiune. Ca in viata de toate zilele, regizorul lasa in suspensie disparitia Martei (sa credem ca povestea care de fapt nu povesteste nimic este vazuta din punctul de vedere al Anei ?) o data cu decesul mamei, care devine obiectul suferintei Anei. La un moment dat, se vorbeste despre un medic care "este pe continent", asta inseamna ca personajele noastre locuiesc pe o insula.

Sursa: cinelasamericas

Ce m-a interesat in acest film au fost miscarile camerei de filmat, jocul focalizarilor, cultivarea blur-ului care cred ca are un rol in naratiune (cind imaginea focalizeaza pe fundal, personajul din prim plan devine neclar ca si cum viata individului si atitudinile lui nu conteaza pentru moment). Lentoarea cu care cadrele se desfasoara si prim planurile indelungi ii vor fi facut pe multi sa fuga din sala. Jose Luis Torres Leiva are o pasiune cu totul aparte, planurile foarte lungi si lente si o stiinta cu totul aparte, aceea de a termina un plan cu putin timp inainte ca acesta sa devina imposibil de privit (vezi cronica lui Jay Weissberg care insista pe ochiul de pictor al regizorului care-si transforma cadrele in tablouri in miscare, luati de exemplu secventa in care Ana se joaca cu scala unui radio, imaginea este luata cumva intr-o parte prin deschiderea unei usi, interiorul fiind inundat de o lumina auriu rosiatica si de penumbre, multe penumbre).

Sursa: elcielolatierraylalluvia

Sunetul este si el foarte important in "eseul acesta poetic despre singuratate" (as, singuratate, oamenii acestia vor sa fie singuri, nu se pot lipi unul de altul decit temporar !), in care oamenii vorbesc poate atit de putin pentru a lasa zgomotul ploii, al vintului, al fisiitului radioului si ticaitului ceasului sa se manifeste din plin.