Nu pot spune ca m-am dat vreodata in vint dupa filmele lui Shyamalan, nici macar in momentele lui de
“glorie” in materie de incasari ("The Sixth Sense",
"Unbreakable"), ceea ce nu m-a impiedicat sa ii vad aproape toate
filmele. Si de fiecare data am iesit de la cinema cu senzatia clara ca ceva
scirtiia in povestea cu pricina, ca amestecul de feeric naiv-economicos si
elemente de suspans cu aparenta hitchockiana nu putea tine pasul nici cu
frisonul thrillerului nici cu fantasticul. Ca atare, nu mi-am pus niciodata
foarte multe intrebari in ceea ce-l priveste pe Shyamalan, filmele lui au fost
relegate in bolgia filmelor de categorie B-suportabile.
Nici nu stiu daca sa numesc cele ce urmeaza “cronica“ in toata puterea cuvintului, nu este usor sa scrii despre unul dintre cele mai cunoscute westernuri si sa mai gasesti inca lucruri noi de semnalat. Sa zicem ca este un soi de raspuns indirect la consideratiile critice ale cuiva pentru care westernul este un soi de eterna transhumanta a unor masculi alfa care-si petrec viata calare, gata sa-si dovedeasca curajul nebun, simtul justitiar si onoarea lor de pistolari. Uite ca westernul nu este totdeauna numai “Stagecoach“ si “El Dorado”, iar Anthony Mann este exemplul cel mai limpede de “western altfel”. In filmele lui, veti gasi elementele standard ale genului (indieni, cai, pistolari buni si rai, banditi, diligente jefuite, cactusi luminare, desert) numai ca personajele sale si povestile acestora au o doza de paranoia nelinistitoare si un apetit ciudat pentru suferinta si razbunare violenta care contrasteaza din plin cu “My Darling Clementine“ de exemplu. “Winchester '73” ar sari in ochi si unui neavenit in materie de western, asta pentru ca povestea se decide sa se organizeze in jurul unui exemplar din “arma care a cucerit Vestul Salbatic“, care-si schimba destinatarul la fiecare 10 minute. Chichita asta scenaristica vine din teatrul comic si o gasim si azi mai degraba in comediile de situatii in care gagurile se invirt adesea in jurul principiului “lumea e (prea) mica”.
Iata noua gaselnita sponsorizata de catre
Sundance Channel. Se numeste "Green Porno", este un patchwork
de 8 foarte scurte metraje (1-2 minute) "erotico-zoologice" in
registru ludic care au ca tema viata sexuala a insectelor cele mai intilnite in
gradina. Pot pourri-ul este scris, regizat si jucat de Isabella
Rossellini si a fost deja programat la Festivalul Pocket Films de anul acesta
(14 si 15 iunie 2008) aflat la editia a patra deja si dedicat filmelor facute
cu si pentru telefonul mobil.
Va mai amintiti faza aceea tare
din "Singing in the Rain/Cintind in ploaie"
cind la sfirsitul unuia din solourile de step Gene Kelly aterizeaza in genunchi
si este "inghetat" de un toc cui lucitor si intrusiv care invirte
nonsalant o palarie de pai ? Dupa care camera merge mai departe si ne lasa sa
vedem un picior in ciorap de matase, apoi o rochita de dansatoare de un verde
stralucitor care mai mult arata decit ascunde si in final o Cyd Charisse foc si
para cu un bob à la Louise Brooks si o gura mica cit o pruna ? Dupa faza
aceasta (si duetul indracit si senzual de dupa) toata America se afla la
picioarele tinerei dansatoare, nu numai Gene Kelly.
"Be kind, rewind"
nu este numai titlul ultimului film al lui Michel Gondry (atentie, iese
vara asta si la noi !), ci si o adevarata moda printre creatorii amatori de
filme video care s-au grabit sa preia reteta gondriana (un tip
magnetizat accidental intr-o actiune protestatara de doi bani impotriva
centralei electrice din zona, provoaca fara sa vrea stergea tuturor casetelor
dintr-un videoclub pe care il frecventeaza multa lume, de unde initiativa de a
reface, improvizind la greu, filmele cerute de clienti) si s-o aplice incercind
sa recreeze secvente de legenda din istoria conematografului. Improvizatia cu
mjloacele cele mai banale este cuvintul de ordine. Rezultat : mai mult de 400
de filme video au fost postate pe site, ba a aparut si un concurs "Be kind
rewind!" care recupereaza-recicleaza si refoloseste banalul cotidian: peisajul
lunar din "Independance Day" poate fi refacut cu faina, cutremuratorul
sfirsit din "Titanic" poate pleca de
la niste cuburi de gheata intinse pe o saltea aflata in deriva intr-o piscina, iar batalia
inaripata din "Eragon" este
rodul unei confruntari intre degetele inmanusate ale unei miini
anonime.
Am tot laudat selectia focusului pe cinematograful rus, dar la
TIFF am facut ce-am facut si nu am vazut "Cargo 200", desi era trecut pe
lista mea speciala. Dau vina retinerilor mele pe prezentarea cel putin dubioasa
si senzationalista din programul festivalului (un thriller foarte intunecat
care produce cica "un soc garantat", pentru ca intilnesti
"crime, violuri, tortura si o camera plina de cadavre in putrefactie").
Urasc senzationalul gol si prezentarea asta ma ducea cu gindul la un fel de
"Hostel" rusesc cu orori gratuite filmate cu o
camera isterica si folosind pelicula cu "grain"
in sepia. Trebuia sa fac ca multi altii, sa nu tin cont de delirurile
programului, noroc cu miniretrospectiva
de la "Elvira Popescu".
Nu ratez in nici un an evenimentul care
promoveaza un film mut restaurat si reconditionat la care se adauga o banda sonora
nou nouta si relativ adecvata cu continutul. Doza mea de TIFF de anul acesta
s-a terminat cu "Caruta fantoma/Körkarlen",
un film din 1921 semnat de Victor Sjöström.
"Nimic personal" (2007) a fost o surpriza
placuta pentru ultima mea zi de festival, o poveste ciudat de atona si de rece
care evita extravagantele, ceea ce nu o face mai putin interesanta.
Inchipuiti-va un "Rear Window" mai cinic, in
care un mare solitar ca Zimin, politai de felul sau, lucreaza pentru un
"client" necunoscut care il plateste bine pentru a supraveghea
diverse persoane in scop necunoscut. Zimin este tehnicianul perfect care nu are
curiozitati in ceea ce priveste "subiectii" sai; prin fata ochiului
sau detasat se perinda scene de sex sau de isterie, certuri intre amanti si
momente de disperare solitare. Aparatul sau de fotografiat mitraliaza fete
necunoscute, dispozitivele audio si video inregistreaza intimitatile unor necunoscute. Cind, prin intermediul
acestora, Zimin intra in viata Irinei (o farmacista putin dezechilibrata care
primeste regulat sfaturi ca la carte de la mama sa mult mai dezechilibrata
dealtfel), se intimpla ceva care seamana cu o fisura in viata de zi cu zi a
barbatului. Acesta o constientizeaza numai atunci cind seful sau incepe sa ii
povesteasca, nu se stie bine de ce, ca el urmeaza sa divorteze pentru ca isi
detesta nevasta. Probabil ca in capul lui Zimin are loc o revelatie de acelasi
gen, zic probabil pentru ca nici un muschi nu se clinteste pe fata acestui
"detectiv la stat", posibil fost KGBist, dar ii simtim mai tirziu
ostilitatea in privirile pe care i le arunca sotiei.
“Ma salama Jamil"
(Danemarca, 2008) este primul film al lui Omar Shargawi, actor de felul sau,
provenit dintr-o familie mixta danezo-palestiniana. Cel mai singeros film din
competitie este realizat in exclusivitate cu actori avind origini in lumea
araba, povestea este bazata pe antagonismul religios si ura distrugatoare care
ii fac pe siiti si pe suniti sa se casapeasca intre ei oriunde s-ar afla.
Probabil ca actiunea se petrece in Danemarca (o singura secventa o poate dovedi
oarecum) sau oriunde aiurea in Europa, numai ca ea priveste exclusiv
microcosmul comunitatii musulmane cu cartierele, magazinele, cafenelele si mai
ales afacerile ei mai degraba dubioase (inclin sa cred ca Jamil, care traia din
"bani murdari", era dealer de droguri).
Filmul ucrainian a fost prezentat in premiera mondiala
anul acesta la festivalul de la Rotterdam si este produsul asocierii dintre
Ihor Podolchak (artist grafic si, atentie, pictor interesat printre altele de
estetica psihedelica) si Dean Karr (regizor de videoclipuri de tot felul,
inclusiv de publicitate, fotograf interesat de potentialul artistic al
imaginilor miscatoare).
Anul
asta la TIFF ploua cu proiecte studentesti de diploma. Este si cazul filmului
lui Niels Laupert "In fiecare zi e duminica/Sieben Tage Sonntag", genul "based
on a true story" care exploateaza un fapt divers petrecut in Polonia :
doi pusti gura gasca ucid intr-o noapte doi oameni pentru nimic si sint
condamnati la ani grei de puscarie data fiind cruzimea greu de imaginat a
actelor lor de violenta.
“Viva" (2007) scris, regizat,
coprodus, montat de catre aceeasi omniprezenta Anna Biller, este un film
ingrozitor de ambitios, o poveste despre Los Angeles-ul anilor 70 si mai ales
despre filmele de tip nudie cuties (regizate de tipi ca Russ Meyer si Radley Metzger) de la sfirsitul
anilor 60, in care nuditatea era exploatata generos in contextul "sint o
femeie noua, libertina si eliberata" (se subintelege de constringerile
casatoriei si a statutului de casnica). "Viva" este o reconstituire
foarte fidela a acestor productii devenite "cult" incluzind
filmele de categorie Z, costumele (cosemnate tot de
Anna Biller), decorurile in culori electrice, machiajul si muzica.
Documentarul fluviu realizat de Spike
Lee cu ajutorul HBO in 2006 are
ca tagline "an american tragedy" desi, ascultind sutele de
confesiuni adunate de echipa de filmare, iti dai seama ca este cea mai mare
tragedie americana, mai dezastruoasa chiar decit 9/11, iar impactul ei este
mult mai mare decit orice alta catastrofa naturala de pina acum. Ce zic eu
catatrofa umana, e foarte clar ca vina este pe de-a intregul a oamenilor (Corpul
inginerilor din armata care au construit asa zisele diguri, cei care n-au stiut
sa gestioneze situatia de criza adica administratia locala si mai ales FEMA,
organizatia special creata pentru a gestiona dezastrele, cei care au avut ideea
imprastierii populatiei sinistrate pe tot teritoriul SUA, cei care au in
interes special in a mentine orasul New Orleans in stare jalnica pina in ziua de azi, adica guvernul,
lobby-ul asiguratorilor si oamenii de afaceri gata sa rascumpere paminturile
inundabile pe mai nimic etc).
Un film de scheciuri care se leaga unele de altele intr-un
anumit punct, o "cafeteria" de la periferia unui oras oarecare
(ginditi-va un pic la "Short Cuts" al lui Altman).
In alb-negru (a fost intotdeauna o optiune la moda, e foarte chic). In format
1.37. Fonduri: mici si foarte mici la baza aflindu-se producatorii filmului
anterior al lui Benchétrit (Janis et John), plus societatea "Wild
Bunch" plus ceva fonduri de la Canal+. Sursa de inspiratie: "Goodfellas" (1990) si prima fraza
pronuntata din off de catre Henry Hill (Ray Liotta) "As far back as I
can remember, I always wanted to be a gangster".
"Shakespeare colt cu Victor Hugo/Intimidades deShakespeare y Víctor Hugo" regizat de Yulene Olaizola este un proiect
studentesc destul de surprinzator, o spun si cronicile foarte favorabile culese
de acest documentar mexican cu ocazia editiei 2008 din Rencontres des
Cinémas d’Amérique latine din Toulouse.
E drept, Yulene Olaizola avea deja enormul avantaj de a dispune de o poveste
interesanta, de a cunoaste bine "personajele"
aruncate in scena, de a dori sa-l povesteasca aceste istorii din spatele
camerei prin intermediul acestui film. Bunica Rosita a fost si este inca o
femeie foarte nonconformista, care cu multi ani in urma a acceptat prietenia
unui ins foarte ciudat. Familia nu a acceptat niciodata aceasta legatura
ciudata, nici fixatia insului respectiv pentru doamna Rosita.
Trebuie sa ma credeti, "Cerul pamintul si ploaia / El cielo, la tierra y la
lluvia" (regia Jose Luis Torres Leiva, 2008) este cel mai lent film
din competitie. Dupa prima ora, am auzit in jurul meu o multime de cascaturi
inabusite in sala de cinema. Evident, nu este vorba de un film care sa iasa
vreodata in cinematografe, "Cerul..." fiind tipicul film de festival
care cultiva in primul rind firescul, plictisul, privirile goale, miscarile simple si relatiile umane
obisnuite in care te intelegi cu ceilalti din priviri. Povestea este foarte
simpla, dar dialogul minimalist o face ingrozitor de ambigua, ceea ce ma face
sa cred ca regizorului prea putin ii pasa de povestea ca atare. El vrea mai
degraba sa creeze atmosfera, atmosfera de zi cu zi dintr-o regiune mai degraba
rurala de coasta din Chile, unde mai mai ca nu se intimpla nimic, unde nimeni
nu ajunge la statutul de personaj principal, unde ploaia cade zilnic, noroiul
te obliga sa circuli numai cu cizme de cauciuc si sa bati kilometri pe jos prin
padure. Si mai cred ca Ana este aleasa din intimplare de camera in deambularile
sale intre magazin si casa unde ingrijeste de mama paralizata.
Sintem in Yucatan,
in suburbiile unui oras mai mare. Juan face ce face si intra cu masina familiei
intr-un stilp, apoi o ia la picior pentru a gasi un mecanic care sa faca sa
mearga din nou Nissan-ul lui. Ocazie cu care Juan e nevoit sa faca cunostinta
cu David, un tip obsedat de calugarii shaolin, cu morocanosul don Heber si
ciinele lui Sica, cu Lucia, o mamica adolescenta care viseaza sa ajunga star rock in timp
ce-si alapteaza fiul. Toate aceste deambulari prin oras (trebuie gasita piesa,
nu modelul ala, alalalt, da dar cine monteaza piesa? stai ca nu asta era buba
uite, piesa ailalta etc etc) il ajuta cumva pe spectator sa-si dea seama ca
Juan tocmai si-a pierdut tatal, o glorie locala a fotbalului. In ceea ce-l
priveste pe Juan, el gaseste deci ceva care-l ajuta sa suporte socul, sa se ocupe
de fratele Joaquin care habar nu are ce inseamna condoleante. Bine, bine, dar
unde este lacul Tahoe in toata afacerea asta ? Pai, tocmai, lacul nu este.
Lacul nu a fost niciodata, este doar un stick lipit pe masina accidentata, o
amintire a unei vacante petrecute acolo de o matusa. Lacul Tahoe ar putea fi un
miraj, un poster pe care baietelul Joaquin il lipeste in caietul lui special
alaturi de pozele cu tata, un vis, o chestie care ar fi putut exista si care,
vezi bine, nu va exista niciodata.
“In rolul victimei/zobrazhaya
zhertvu" (2006) este o adaptare la cinema dupa o piesa de teatru
scrisa de Oleg si Vladimir Presnyakov. Regizorul Kirill Serebrennikov este cel
care a pus in scena piesa la teatrul "Cehov" din Moscova, urmind ca
doi ani mai tirziu sa foloseasca doi dintre actorii de pe scena si in film.
Filmul a suscitat reactii contrare in ciuda faptului ca a fost considerat cel
mai bun film de catre cineastii rusi in 2006. I s-a
reprosat preluarea temelor hamletiene si amestecarea lor cu momente comice si
ceva dialog vulgar, de unde succesul la public. Cei care l-au aparat au
preferat constructia care amesteca textul mai mult sau mai putin absurd,
imagine, secventele animate in alb negru, momentele de comic de situatie si
povestioarele de tip banc iarasi mai mult sau mai putin absurd. Viteza de
derulare a evenimentelor este atuul numarul unu al artefactului lui Presnyakov.
Atuul numarul doi ar fi folosirea in abundenta a filmului in film,cel filmat de
camera Liudmilei, politista rotunjoara interesata exclusiv de carnea din
frigider si de chituirea ferestrelor pentru iarna. Pentru cei interesati,
Liudmila este jucata de catre Anna Mihalkova, fiica lui Nikita Mihalkov.
Filmul asta a iscat se pare mari discutii peste tot inclusiv in
redactia AperiTIFF care a lansat un concurs punind in joc citeva intrebari pe
care le voi enumera aici: purtatorul de cuvint al liniei aeriene era si el mort?
pilotul chiar era pilot? daca se ciocnisera doua avioane unde erau resturile
celui de-al doilea? care era continutul pachetelor care veneau din Egipt? daca
batrinul era tatal pilotului care era fratele lui? de ce ii ofera chirurgul
un penis lung pilotului? daca pilotul nu avea penis aceasta este cauza faptului
ca il pierduse in accidentul de avion sau se datora faptului ca cyborgii rusi
nu au penis destul de lung pentru sex cu fantome? accidentul s-a intimplat sau
se va intimpla? punctul de plecare al avionului (Egipt) a influentat in vreun
fel cele ce au urmat? fantomele pot muri a doua oara? Premiul cel mare este un
tricou. Am sa raspund aici pe aceasta cale redactiei, daca le trimit un email
vor spune ca am venit prea tirziu cu raspunsul sau nu au tricou pe masura mea
etc etc.
Sa va spun cum a fost cu proiectia lui "The Living End", un film al lui Gregg
Araki din 1992. Va intrebati desigur ce are un film de la inceputul anilor 90
cu TIFF-ul din 2008. Pai are, filmul a fost prezentat in versiune remixed and remastered la sectiunea
"fara limite". Am intrat la proiectie fara sa stiu ca filmul era din
92 si inca de la inceput mi s-a parut ceva in neregula: povestea celor doi gay
detectati ca fiind seropozitivi nu are nimic socant in sine, dar FUNDALUL, da.
Daca mai puteti, vedeti filmul si vedeti cit de diferita este America din filmul
lui Araki de felul in care apare ea acum in inceputul de secol XXI. Ceea ce m-a
socat a fost nu atit relatia sexuala dintre Jon si
Luke, necunoscutul in jeansi rupti si haina de piele care seamana ingrozitor cu
James Dean (astazi demodat), ci faptul ca acesta din urma scrie pe toate
zidurile "Fuck the system". Imi fac deci un mare mea culpa, situatia
politica de atunci (ura impotriva republicanilor de la Casa Alba este de
inteles, daca stii ca politicienii au preferat mult timp sa inchida ochii desi
SIDA devenise aproape o pandemie) si conditia homosexualului de rind in SUA era
departe de cea de astazi.
In rest, filmul include absolut toate temele dragi
filmelor cu si despre gay ("noi sintem diferiti de ei" spune
necunoscutul seropozitiv amantului sau si el seropozitiv, "lasa-l
dracului" ii spune Jon amantului sau atunci cind in plina strada un
musculos skin ii ridiculizeaza, etc). Ce mi s-a parut incongruu a fost Luke
(Mike Dytri), cel care traieste clipa si nu are curajul sa se sinucida.
Obsesiile lui sado maso combinate cu deviza "carpe diem" si cu doza
de nebunie care-l face sa-i spuna lui Jon "te iubesc mai mult decit
viata" (viata lui Jon, se intelege) nu prea m-au convins. Jon este
interpretat de catre Craig Gilmore (cunoscut mai ales pentru rolurile sale in
ceea ce se numeste azi in cartile de istorie a cinematografului New Queer
Cinema, vezi "The Living End" si "Totally Fucked Up",
ambele semnate de Araki) , actorul care urma sa moara la putin timp dupa
terminarea filmarilor si caruia ii este dedicat filmul. Jon este tipul de
"fag" intelectual si putin depresiv care poseda insa doza de
autoironie care il salveaza de a fi patetic. Luke si Jon fac un cuplu
interesant, relatia dintre ei este filmata cu foarte mula decenta de catre
Araki.
Continui totusi sa cred ca "The Doom Generation" (1995) este
un Araki mai incisiv decit nebunul asta de necunoscut cu pantalonii lui rupti
si pectoralii lui bronzati care pare a cobori direct din paginile de publicitate
din "Têtu".
Imensul soare rosu care invadeaza orizontul, plaja, oceanul si-i inghite pe cei
doi amanti este pur si simplu sfirsitul perfect.
Daca va hotariti sa urmariti cumva filmul lui Araki, incercati sa-l vedeti la
pachet cu "Thelma and Louise" (1991) pentru
road movie, s-o gasi intr-o zi un critic de cinema care sa vorbeasca mai pe
larg despre dorinta de evazionism a filmelor din anii 90.
N.B: In ceea ce ma priveste, am scris acest post pentru a
protesta in felul meu impotriva afirmatiilor de genul
"Nu cred ca ma
mai duc la nici un film din festivalul asta. Nu inteleg ce e cu toate filmele
astea homosexuale. Mi-a facut greata, daca am ajuns sa vad cum doi barbati fac
dragoste, s-a intors lumea cu fundul in sus"
"Operatiunea Cineastul / Operation Filmmaker"
(2007) este cel de-al patrulea documentar scris si regizat de Nina Davenport, o
poveste foarte ciudata despre destinul unui tinar student la regie din Bagdad, care, datorita unui spot MTV, reuseste sa ajunga
in Europa. Nu va speriati, nu este genul de poveste care sa-ti stoarca lacrimi
despre modul in care unii cineasti americani stiu sa fie generosi cu colegii
lor irakieni. Muthana Mohmed are 25 de ani cind este invitat de Liev Schreiber
in Cehia sa asiste la turnarea filmului "Everything is Illuminated",
ocazie cu care Nina Davenport se lipeste ca marca de scrisoare de Mohtana si ii
urmareste cu atentie destinul. Totul este frumos pina la un moment dat, cind filmarile
se termina, Mohtana incearca sa manipuleze producatorul si regizorul filmului care il
ajuta pina la un punct dupa care il lasa balta. Nu pe nedrept: Mohtana provine
dintr-un mediu middle class, vorbeste
despre onoarea araba si continua sa afirme "nu cersesc" desi incearca
sa-i vinda gogosi lui Liev Shreiber cum ca familia lui ar fi primit amenintari
cu moartea si el trebuie sa plece in America.
Filmul se termina, Mohtana ramine pe loc in Cehia gratie
unor prieteni care il ajuta in continuare, ba chiar ii fac un locsor in echipa
de filmari la "Doom" care tot in Cehia se stabileste pentru filmari.
Mohtana a invatat intre timp cum sa manipuleze oamenii modulindu-si minciunile,
asa ca The Rock si Doug Jones il ajuta sa-si plateasca cele aproape 13000 de
lire sterline necesare inscrierii la Academia de film din Londra. Nina
Davenport inregisteaza totul, crizele de depresie sau de furie ale lui Mohtana,
momentele in care isi plinge de mila si este profund patetic, atunci cind spune
alternativ "eu nu cersesc" si "trebuie sa ma ajuti, Nina".
"Operatiunea Cineastul" este o prospectare foarte
isteata a diferentei teribile intre mentalitatea orientala (Mohtana ar fi putut
sa-si gaseasca o slujba ca student, in loc de asta el continua sa-si exaspereze
cunostintele cu telefoane pentru suport "tehnic", si asta pentru ca
"arabul are o mindrie a lui") si cea americana (nimeni nu traieste ca
sa te ajute pe tine, ca sa poti razbate trebuie sa stii sa te faci
indispensabil si sa treci daca se poate prin toate treptele meseriei, incercind
sa nu deceptionezi pe nimeni prin ceea ce faci). Mohtana este exasperant,
profitor si lenes iar Nina Davenport stie asta. Ea stie de asemenea ce inseamna
sa te integrezi intr-o societate relativ toleranta, dar care nu-ti va acorda
nimic pe gratis. Ce mi-a placut a fost consecventa cu care regizoarea a ales sa
depaseasca "simplul studiu de caz", mergind in Bagdad, intervievind
prietenii lui Mohtana si luind pulsul ambiantei de acolo.
As fi vazut filmul acesta inscris in catalogul festivalului de film european
2008 care a avut ca tema dialogul inter/multi cultural. As recomanda filmul
celor care incearca sa explice esecul rasunator al mai tuturor organizatiilor
caritative in spatii atit de diferite de occidentul european si de SUA.
*****
"In rind cu lumea/Be like Others"
(regia Tanaz Eshaghian 2008) este un studiu de caz care pleaca de la o situatie
foarte speciala : in Iran, una dintre tarile cele mai pioase din lumea
musulmana, transexualii au dreptul la operatia de schimbare de sex, care le
este platita de stat, in conditiile in care homosexualitatea este platita cu
moartea. Subiectul senzational a dus la un documentar relativ bine argumentat
in care persoanele intervievate au fost urmarite inainte de operatia de
schimbare de sex si dupa, aici participind interviurile luate singurului doctor
care practica acest gen de operatii, familiilor care au dorit sa coopereze,
prietenilor. De notat ca in Iran
exista clerici specializati in problemele transexualilor, politai care le
elibereaza permise de circulatie in haine femeiesti/masculine, ba chiar si un
birou in cadrul ministerului sanatatii care elibereaza certificatele care
atesta ca operatia este fezabila in cazul cutarui sau cutarui caz.
Ce mi s-a parut ciudat, regizorul nu incearca
deloc sa explice ce este un transexual si ce vrea el de la viata si de la
ceilalti. Exploatarea marginalizarii face parte din partea senzationalista,
numai ca este foarte posibil ca publicul sa puna semnul egal intre
homosexualitate si transexualitate. Ulterior, tot gindindu-ma, am ajuns la
concluzia ca poate confuzia este voita, in documentar exista si cazuri de
persoane care s-au razgindit in ceea ce priveste operatia de schimbare de sex. E
posibil ca documentarul sa doreasca sa prezinte transexualitatea ca fiind o
portita legala pentru unii homosexuali practicind si travestirea sa-si poata
acorda cit de cit identitatea interioara cu cea din certificatul de nastere.
Pentru un moment, m-am gindit la ideea fixa a ideologiilor de tip islamic axate
pe schimbarea cu orice pret a oamenilor, la urma urmei schimbarea corpului este
mult mai usor de realizat decit cea a ideilor.
"Povestea 52" (regia Alexis
Alexiou, 2008) este dupa spusele organizatorilor primul film grec care a calcat
pragul competitiei TIFF de cind a aparut ea. Avem de-a face cu un film ambitios
care vrea sa adune laolalta elemente de thriller, drama si film fantastic.
Amestecul acesta este atit de strins, probabil ca regizorul nu s-a indurat sa reduca posibilele lecturi ale filmului
sau. Am vazut probabil numai citeva dintre posibilele grile de
"lectura" ale povestii cu pricina:
a/ "Spider" meets "Clean, Shaven" Iasonas are clar o
problema de disociere de personalitate, combinata cu halucinatii perturbante si
pentru spectator (exces de imagini nefocalizate), cu probleme de memorie (care poate ascund o crima sau poate o inventeaza doar) de orientare in timp.
Iasonas mai are si o gramada de manii care pot fi puse pe seama burlaciei sau
pe dorinta compulsiva de a controla tot ce misca in spatiul sau vital. Psihicul
perturbat se neaga pe sine insusi ( Iasonas spune ca nu ia pastile, desi
dulapul este plin de medicamente antidepresive puternice ) si confunda
realitatea cu povestea care se poate reface la infinit
"Nu trebuie sa
dorm altfel se va intimpla din nou", iata de ce Iasonas pare sa sufere de
aceeasi perturbare a somnului care il impinge la crima pe personajul
interpretat de Christian Bale. Personajul nostru percepe vag dualitatea care
zace in mintea si mai ales in visele sale ( in somn el o omoara/ o alunga/ o
bate/ o violeaza pe biata Pinelopi). Ciudat si tratamentul de care au parte
visele lui Iasonas ( cind era mic el putea sa si le impuna, acum cind e mare,
ele se dovedesc incontrolabile, asa incit Iasonas scapa de ele uitindu-le pur
si simplu).
c/ "Eternal Sunshine of the Spotless Mind"
meets "Groundhog Day" Sint multe povesti
despre povestirea in spirala care amesteca trecutul si prezentul intr-un fel de
banda Moebius infernala (vezi "Primii
ani din viata lui Erik Nietzsche: partea I" unde profesorul de
scenaristica vorbeste despre o naratiune care se desfasoara astfel). Asadar nu
exista inceput si nici sfirsit, povestea reincepe din mai multe momente
diferite ale relatiei lui Iasonas cu Pinelopi si poate evolua incontrolabil
catre sfirsit pe care Iasonas se incapatineaza sa-l schimbe. Regizorul pluseaza
venind cu elementul de film fantastic (actiunea pare ca se petrece in 2011)
care probabil declanseaza un atac de panica personajului sau de vreme ce acesta
se agata atit de puternic de Pinelopi.
Imaginati-va un pic din toate aceste
referinte inghesuite intr-un singur film si veti intelege de ce i-am dat
subtitlul "Too much". Scenariul este excesiv de incarcat, conceptia
imaginii la fel: planuri macro pe petele de pe tavan, din spatele
caloriferului, pe taietura de la deget, pe petele de grasime, de singe sau de
pasta de dinti si mai ales pe innebunitoarele periute de dinti. Pina la urma,
totul ajunge sa fie luat in plan foarte apropiat, pina si fetele celor doi
protagonisti sint deformate de acest gen de cadre. Totul se desfasoara in
ingustimea unui interior de apartament care devine si mai ingust cind ai de-a
face cu cadrele alea nefocalizate, cu imaginile luate prin perdeaua de la dus
sau prin aburul apei fierbinti.
Regizorul a vrut probabil sa arate prea mult, nu e nevoie de atitea indicii
pentru a crea ambiguitatea si posibila multiplicare la infinit a unei povesti
care probabil nici macar nu a existat (Pinelopi este atit de incredibil de
buna, incit iti pui intrebari serioase cu privire la existenta ei).
Titlul romanesc este prost ales, filmul islandez se
numeste Myrin/Jar City sau ma rog "orasul
borcanelor". "Myrin" (2006) este unul din ultimele filme ale
islandezului Baltasar Kormákur, actor producator regizor si scenarist, va mai
aduceti aminte, acum doi ani parca, la TIFF fusese programat "The Sea/Hafið" din 2002, film care pina la
urma a fost anulat. Iarasi am ramas cu un regret, de data asta nu i-am scapat
filmul. "Myrin" nu trebuia sa fie un succes de public: are toate
atuurile filmului de autor (planuri lungi si lente, oameni care vorbesc putin,
o imagine superba dar nu "frumoasa", un montaj simplu si onest cu
spectatorul), si totusi a fost considerat cel mai bun film islandez al anului
2006. Kormákur a ales varianta thriller politist foarte bine inchegat cu
focalizare pe doua personaje care se vor intilni in final. Nu am de gind sa va
povestesc filmul, va invit doar sa il vedeti. Ceea ce m-a
interesat in mod special a fost atmosfera aceea islandeza cu totul speciala
care mi-a adus aminte de Ragnar Bragason (venit si el anul trecut la TIFF cu
Copiii/Börn, un alt film bun din 2006.)
"Ce nu stie nimeni/Det som ingen ved"
este ultimul film al lui Søren Kragh-Jacobsen, regizor, scenarist, fost
muzician si co-fondator al miscarii "Dogma95" ( primul sau mare
succes de critica este "Mifune's Last Song / Mifunes sidste sang", un
produs foarte aproape de principiile dogmei.) "Ce nu stie nimeni" nu
are nimic din aceasta din urma, este doar un thriller politic care se lupta
vitejeste cu conventiile unei povesti hiper exploatate.
Thomas, maestru papusar si cintaret free lance, care-si cistiga piinea dind
spectacole prin scoli, afla ca sora sa Charlotte a murit in urma unui accident
cusut cu ata alba. Intrigat, Thomas incearca sa porneasca o ancheta personala
si ajunge la un complot legat de CIA, de terorism subventionat de servicii
secrete, de arme toxice si urmariri spectaculoase, siguranta nationala si
sloganuri nationaliste. Urmarit din toate partile, haituit si santajat cu viata
fiicei sale, Thomas sfirseste prin a ceda si a accepta existenta unui Big
Brother. Cum spuneam, tema nu este deloc noua, a fost unul dintre subiectele
predilecte ale filmelor americane de dupa anii 90. Paranoia camerelor de luat
vederi si a sistemelor de ascultare este strins legata de amenintarile teroriste,
de obsesia securitara a societatilor care adora ordinea si mai ales de ideea de
respectare a drepturilor individuale cu care nordicii nu se joaca deloc.
"Erik Nietzsche c'est moi" ar putea
spune Lars von Trier despre personajul principal din acest film regizat de
danezul Jacob Thuesen. "De
unge år: Erik Nietzsche sagaen del 1" (2007) este un proiect care are
la baza un scenariu semnat Lars von Trier, care probabil in tinerete a uzat de
aceleasi tehnici de manipulare pentru a-si satisface monomania cinematografica.
Nu cred ca a fost vorba de frunze, cum este cazul lui Erik, care toata
facultatea invata cum sa ajunga sa-si faca filmele dorite cu orice pret,
santajul si "intelegerea" fiind tacticile preferate. Intrebarea unica
a lui Erik (si daca nu ai naratiune, unde pui camera pentru a filma?) este o
trimitere directa catre filmele experimentale pe care scolile de cinema nu prea
le agreeaza si catre care se reped studentii la regie de film aflati in goana
catre ceva original. Ok, filmul pune deschis multdiscutata problema a
finantarii "filmelor de mijloc" (folosesc aici conceptul lansat de
Pascale Ferran in Franta, nu stiu cum i-or zice danezii), adica filmului de
autor.
Am pentru Pen-ek Ratanaruang o afectiune cu totul speciala,
probabil datorata oportunitatilor de a vedea mai toate filmele sale. Imi
lipseste din colectie "Last
Life in the Universe". Acum un an la DaKino am avut ocazia sa-l ascult
prezentindu-si micul medalion cinematografic care consista in "Ploy" (2007) si "6ixtynin9/Ruang talok 69" (1999).
Cu doi ani in urma, B-Est si-a sters multe dintre pacate aducind
"Invisible Waves" (2006). Imi doream foarte tare sa vad si "Transistor Love Story/Monrak Transistor"
(2001). Care m-a fermecat, a fost ca de obicei, la toate filmele lui, dragoste
la prima vedere. Intre paranteze fie spus, ceea ce ma lasa cu gura cascata in
ceea ce-l priveste pe Pen-ek este incredibila lui mobilitate si siguranta cu
care se misca in toate genurile cinematografice pe care uneori le si mixeaza cu
o gratie rar intilnita. "Ploy" este un hai sa-i spunem film d'auteur combinat cu pasaje
cintate, "6ixtynin9" este o comedie neagra, un fel de adaptare a
comediei negre british la realitatile tailandeze. "Invisible Waves"
este o combinatie de thriller si mister cu o vaga poveste de gangsteri.
Asociez filmele indiene acadelelor multicolorate, prea
dulci pentru a fi ingurgitate in cantitati mari, binevenite din cind in cind
pentru senzatia aceea tonica pe care o poate lasa in urma un delir sau un vis
frumos. Pastrasem un oaresce sentiment de culpabilitate de la TIFFul trecut
cind am ratat "Devdas" cu gratie. Asa ca anul
acesta, am decis sa ma revansez si uite-asa am ajuns la "Om Shanti Om", unul dintre succesele made
in Bollywood 2007. Povestea este interesanta, zic eu, pentru cei
care adora stilul Bollywood, ei vor recunoaste intr-o clipa toate trimiterile
la alte filme de gen : o dragoste atit de mare incit nu are voie sa moara in
ciuda mortii violente care ii ucide pe cei doi parteneri.
Sectiunea "Umbre I" este, sincera sa fiu, mult
mai buna decit cea vazuta ieri. Bine am facut ca nu am ratat-o, va sfatuiesc sa
o cautati in program, vineri 6 iunie, cind se redifuzeaza. Filmele sint mai
lungi si mai bine inchegate, selectia s-a facut probabil pe principiul "ok
sa fie umbre, dar si o doza de umor".
"Vampirul pensionar" ("The
Vampire Retires" de Travis Craw) exploateaza toate poncifele draculesti, le amesteca si face o
poveste despre un vampir care are proasta idee de a invia in zilele
de azi cind detergentul de geamuri poate inlocui cu succes usturoiul iar o
coada de mop se poate infige in inima precum tepusele de odinioara. Prima data
cind mi se intimpla sa vad ca vampirul este considerat "român" de
catre receptionista suedeza a unui amarit de hostel.
"Inca o poveste de
dragoste", film danez din 2007 semnat de Ole Bornedal (actor,
realizator, scenarist si director de teatru) este un thriller fair play.
Daca m-as fi luat dupa mini avancronica din AperiTIFF semnata de Miruna
Vasilescu, as fi fugit mincind pamintul; articolasul vorbeste despre criza
virstei de mijloc bat-o vina si bineinteles lipsa de comunicare intre oameni,
fetisul criticilor de cinema de la Antonioni incoace. Citez:
"planul vizual este separat de cel auditiv: auzim
ce se intimpla in capul lui Jonas, vedem ce i se intimpla in realitate lui
Jonas. Rezultatul: o viziune bruta asupra lipsei de comunicare intre oameni."
Aleksandr Sokurov a avut in 2002 ideea de a face un
film despre faimosul marquis de Custine si despre celebrele sale memorii
"Lettres de Russie" (1839), una dintre cartile cele mai citite pe
furis in Rusia sovietica, asta datorita poate pertinentelor consideratii
custiniene asupra sistemului politic tarist, foarte asemanator la urma urmei cu cel comunist. De fapt, in
"Arca Ruseasca" Custine este un pretext,
un ghid european dublat de un misterios personaj din off, probabil rus 100%,
ale caror schimburi de replici condenseaza diferentele enorme dintre Rusia (de
atunci si de acum) si Europa pe care Custine o reprezinta cu onor. Filmul nu
este un proces al istoriei, ci o poezie scrisa pe marginea timpului care a
apus, condensat astazi in Muzeele din Sankt Petersburg care pastreaza
ramasitele acestuia ca intr-o arca pierduta pentru totdeauna.
"La Zona" (o coproductie Spania
Mexic din 2007) este o ilustrare a principiului zidului : il construiesti ca sa
te aperi de altii si intr-o buna zi te trezesti ca ai devenit prizonierul lui.
In lungmetrajul de debut al lui Rodrigo Pla, zidul este impartial, ambele
comunitati se constituie in insule prizoniere si autarhice. Pe de o parte, La
Zona este un cartier izolat de lume cu propria paza, propria scoala, propriul
sistem de securitate si de ce nu, propriile legi. Pe de alta parte, periferia
mizera care se intinde pina la umbra zidului priveste cu lacomie peste sirmele
ghimpate si deseori actioneaza dupa propriile legi (de ce sa nu profiti de un
panou care darima zidul pe timp de furtuna? de ce sa nu furi de la cei bogati? de ce sa nu ucizi daca cei bogati se opun?) Politia nu intervine cu prea
mult zel atunci cind vreunul dintre sarantoci este ucis sau un pericol inchis
in "la zona" mai ales daca jocurile sint aranjate prin sume generoase
de bani.
