En Construcción - José Luis Guerin

"En Construcción" (2001) de José Luis Guerin a facut parte din programul festivalul filmului hispanic programat in octombrie la Bucuresti; l-as fi ratat cu siguranta daca n-ar fi fost cronicile entuziaste din mediul cinefil francez care a redescoperit acest film odata cu "En la ciudad de Sylvia" (2007), o fictiune meditativa, pe tema erantei in mediul urban, remarcata la Venetia.

Miniportret Isabel Coixet -"La vida secreta de las palabras" si "Cosas que nunca te dije"

Degeaba m-am suparat eu pe Institutul Cervantes care a inghesuit intr-o singura zi cele doua filme ale cineastei Isabel Coixet cu ocazia miniportretului regizoral programat joi 30 octombrie la sala Eforie, ideea a fost foarte buna. Asta pentru ca, timp de sase filme si mai bine cite exista pentru moment in filmografia sa, realizatoarea a preferat sa exploateze aceleasi subiecte, nuantindu-le de la un proiect la altul. Si acest lucru este cum nu se poate mai vizibil daca spectatorul are ocazia sa vada "Cosas que nunca te dije" (1995) si "La vida secreta de las palabras" ("The Secret Life of Words", 2005) unul dupa altul; sare astfel in ochi faptul ca ratarea afectiva, imposibilitatea de a comunica cu celalalt, fie el prieten, partener de viata sau simplu necunoscut, ca teme mereu prezente trec prin ipostaze care mai de care mai delicate: boala, singuratatea cronica, ruptura sentimentala, depresia, regretul, incapacitatea de a intelege rational imensa nedreptate pe care ne-o aduce existenta (ne)fericirii in variatiunile ei din cotidian. 

Anim'est 2008: Peur(s) du noir - Temeri de intuneric

Sursa: PrimaLinea

"Peur(s) du noir" este rezultatul colaborarii dintre casa de productie "Prima Linea" si sase capete mari de afis mai ales in domeniul benzilor desenate. Film de scheciuri in alb si negru, mixaj inteligent din sase scurtmetraje al caror unic subiect este in primul rind spaima, artefact misterios care combina, imbina si adapteaza toate tehnicile folosite in desenul de animatie, "Peur(s) du noir" a iesit in februarie 2008 in cinematografele franceze dupa ce a facut turul festivalurilor de filme de animatie si independente. Dupa spusele producatorului, Christophe Jankovic, succesul a fost moderat, in ciuda asteptarilor unui feedback entuziast din partea iubitorilor de benzi desenate. Pentru publicul romanesc ocazia nesperata a unei proiectii cu acest film a venit odata cu Anim'est care a programat "Peur(s) du noir" ca film de inchidere a festivalului.

In Payne

Va rog, nu faceti ca mine. Adica, daca ati vazut in programul septembrie-octombrie al Institutului Francez din Bucuresti ca zilele astea ruleaza "Boarding Gate" de Olivier Assayas, sa nu va ambalati, e inutil. Eu asa am facut si am luat la schimb o mare teapa. "Boarding Gate" va rula la sala "Elvira Popescu" dar dupa 24 octombrie; pe "Electroma" lui Daft Punk l-am pierdut, iar "Du levande / Noi cei vii" al lui Roy Andersson pe care mi-l doream tare mult a disparut din program. Program care nu a fost anuntat/modificat nicaieri, mai putin la avizierul salii Institutului si pe situl Institutului. Verificati deci cu atentie programul inainte de a pleca de acasa, eventual aruncati un ochi si la cel al Muzeului Taranului Roman pentru o varianta de urgenta (eu nu am facut-o si am ratat in consecinta o proiectie civilizata de scurtmetraje cu "Bricostory" si "Megatron" la pachet cu "Joi") altfel intrati in panica si ajungeti in lipsa de altceva la cinema "Patria" unde ruleaza acum "Max Payne".

Este singura data cind voi afirma ca sint de acord cu cei care descarca filme de pe internet, am trait sa ma vad scriind asta: nu numai ca filmul este o catastrofa, biletul scump pentru sala subreda cu sunet infundat, dar si publicul a fost pe masura. Frustrare imensa, sa zicem ca se poate si mai rau, sint altii care o patesc la filme care cel putin merita vazute la cinema, cititi aici. Inca un coleg de suferinta, care in plus a platit mai mult pentru spectacolul gratuit din sala si bruiajul corespunzator.

Anim'est 2008: Sita Sings the Blues de Nina Paley

"Sita Sings the Blues" este primul lung metraj de animatie al Ninei Paley, din 1998 creatoare de filmulete de animatie independente ("Fetch", "The Stork"). Nina Paley vine din universul benzii desenate satirice ("Nina's Adventures", "The Fluff","The Hots"), in prezent preda la Parsons School of Design din Manhattan si se chinuie sa-si distribuie cumva filmul in salile de cinema. Povestea "Sitei" este parcursul obisnuit al oricarui film independent care trece prin festivaluri, entuziasmeaza juriile si spectatorii, dar ramine suspendat intr-un fel de no man's land al creatiilor evitate de distributori din varii motive; in acest caz hiba este existenta unor Synchronisation Royalties legate de folosirea a zece piese muzicale din repertoriul cintaretei de blues Annette Hanshaw. Pai sa nu te dea peste cap faptul ca cinci ani de munca (Nina Paley a ajuns sa fie numita "one-woman Pixar" pentru ca tot ce tine de animatie, scenariu, montaj, regie este facut de ea si numai de ea) sint redusi la nimic, artista traieste din "donatii" neputind beneficia de dreptul de a-si vinde filmul? Intrati pe blogul animatoarei si va veti convinge, intrati apoi pe situl "Sitei" si veti vedea ca pagina de garda da pe dinafara de ditamai palmaresul obtinut anul acesta numai peste tot in lume.

Anim'est 2008: British Animation

Este clar, calupul de scurt metraje britanice prezent in fiecare an incearca sa fie cit mai  politically correct. Avem de-a face cu  regizori de cit mai multe origini sau venind din alte orizonturi (Grecia, Germania, Iran, India, Ungaria) si care activeaza in prezent in Marea Britanie. Sint prezentate creatiile a 7 regizori si a 4 regizoare, iar filmele selectate reprezinta mai multe tipuri de animatii, dintre care cea in 3D pare a fi (in sfirsit!) in minoritate.

"And Life Went On". Sursa: Royal College of Art

"And Life Went on" de Maryam Mohajer. Teheran, Iran, 1985, razboiul dintre Iran si Iraq. Sirena anunta raiduri aeriene, iar filmuletul prefera sa coboare in adapost impreuna cu civilii, adica femei, copii si adolescenti si sa ia pulsul discutiilor lor. Maryam Mohajer  si-a luat vocatia de pictorita foarte in serios in Teheran dupa care a schimbat putin directia si s-a apucat de ilustratie si animatie la Kingston University. Nu sint singura care a apreciat finalul spectaculos si modalitatea in care naratiunea este tinuta in mina.

Anim'est 2008: Scurtmetraje Mozaic 1

Cu citeva mici exceptii in "Mozaic 1" au intrat filme mai ciudate, cu contururi mai intunecate sau venind direct din zona experimentala. Ambianta aceasta a avut putine exceptii : "La Lune", "Somewhere else" si glumita "Automoto". Dar sa le iau pe rind:

Sursa: Polynoid

"458 NM" este un proiect  de scurtmetraj realizat de trei studenti (Jan Bitzer, Ilja Brunck, Tom Weber) de la Filmakademie Baden-Württemberg intre octombrie 2005 si martie 2006. Sase luni deci ca sa realizezi o ciudata "intilnire a doi melci spatiali" asa cum scrie pe situl festivalului. O sa ziceti ca sint circotasa, nu ma pot abtine sa nu precizez, in sinopsisul in engleza, se pomeneste de un rendez-vous, or asta ar fi mai mult decit o simpla intilnire. Animalele robotizate fuzioneaza pe un fundal de superba muzica electro, sfirsitul il trec sub tacere.

Anim'est 2008: "De Profundis" de Miguelanxo Prado

De Profundis" (2007) este un experiment care combina acrilicul, desenul in creion, tehnicile digitale pentru asa zisa animatie si muzica. Un experiment care a plictisit pe cei care au aterizat la proiectii putin cam din intimplare. Mai intii e prea lung se pare (peste  80 de minute in care nu se intimpla mare lucru). Apoi nu este animatia "aia" din seriile anime-urilor de la teve sau cea facuta de Disney. In al treilea  rind, lipsa dialogurilor inseamna pentru multi lipsa unei povesti. Cum sa stai sa privesti imagini care nu spun clar ce vor sa spuna? Pentru cei care au aterizat in cunostinta de cauza la proiectiile din cadrul Anim'est, nedumerirea a venit de la reputatia lui Miguelanxo Prado, artistul fiind cunoscut si apreciat pentru comicsurile sale specializate in absurdul vietii de zi cu zi. "De Profundis" s-ar plasa deci la mare departare de "Chroniques absurdes" sau de "Chienne de vie".

Sursa: Body-Pixel.com

Anim'est 2008: Scurtmetraje Studentesti 3

Anul acesta m-am pacalit singura, spunindu-mi ca scurtmetrajele studentesti nu vor fi la fel de interesante ca cele din categoria "grea". Ca urmare, am apucat sa vad un singur calup studentesc care mi s-a parut suprinzator de interesant; filmele selectionate nu sint  temele pentru acasa cu stingacii si idei furate de ici colo la care ma asteptam. Nu stiu exact cum a vazut juriul cele de mai jos, eu una am cautat mai ales onestitatea si bunul simt artistic.

Du jour au lendemain - A.Ottenwaelter ENSAD

Anim'est 2008: Scurtmetraje Competitie 4

Este ultimul calup de scurtmetraje de competitie, am sa incerc sa-l comentez aici un pic ca sa va faceti o idee despre calitatea filmelor prezentate.

"EKIP 54 / CREW 54 / ECHIPA 54"  de Nedelcho Bogdanov.

Este o poveste-amintire in care batrinelul de azi retraieste momente dificile din tineretea  marcata de razboi si durerea pierderii camarazilor de echipa intr-un atac surpriza inamic. Inca n-am inteles foarte bine daca batrinelul este visul tinarului militar, sau daca tinarul militar este reamintirea batrinelului - amindoua ipotezele cred ca sint valabile. Desenul este foarte simplu, in 2D. Puteti vedea trailerul aici iar aici puteti afla ca "Ekip54" a cistigat premiul pentru cel mai bun film bulgaresc la Festivalul de la Balcic din iulie anul acesta precum si o mentiune speciala a juriului. Autorul, Nedelcho Bogdanov provine dintre cunoscuta familie de artisti si se ocupa de mult timp de benzi desenate. Alte doua scurt metraje ale sale au fost deja remarcate: "Monsters" (2006, 3 min.) si "If Only We Had Women" (2007, 2 min. 20 sec.)

 

Anim'est 2008: "Idiots and Angels" de Bill Plympton

Habar nu aveam de existenta lui Bill Plympton pina anul trecut cind m-am trezit fata in fata cu "Shuteye Hotel", scurtmetrajul acela sinistru cu crime nocturne, cosmaruri in aproape alb-negru care tare mi-a placut. Am gasit mai usor dupa aceea "Guide Dog" (a doua nominalizare la Oscar in 2005). Inca nu am gasit "Your Face" (nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj animat in 1988), nici "High Hair" (2004) considerat pina acum cea mai buna opera a sa. Imi ramane sa vad, printre altele, "Mutant Aliens "(marele premiu de la Annecy in 2001), fantezia "I Married a Strange Person" (1998) si "The Tune", primul lung metraj animat (din care face parte "Push Comes to Shove", marele premiu al juriului la Cannes 1991). Am pornit deci in necunostinta de cauza sa scriu aceasta cronica dupa ce am vazut anul acesta, cu ocazia programului Anim'est, "Idiots and Angels" (2008).

Anim'est 2008: Scurtmetraje Mozaic 2 si 4

Continui seria nebuna a mozaicurilor de scurtmetraje de animatie, poate se gaseste cineva care le va fi vazut cu ocazia vreunei proiectii Anim'est.

*****

Mozaic 4

Nimic de zis, tehnica din "Enterré pour de vrai" (regia M. Boerjan, D. Delaunay, D. Chochoi) este impecabila. Avem de-a face cu un amestec frumos de CGI, Maya, Photoshop si digital fusion care in primele cadre poate insela ochiul (sa fie actor pe bune, sa fie produsul unei animatii?) Pacat insa ca scoala franceza produce scenaristi mai slabuti, care prefera ideile care "ar prinde" (aici ar fi vorba despre emisiunile interactive de la teve care pot manipula pina la ucidere).

Anim'est 2008 Scurtmetraje Competitie 1 si 5

 Primele doua calupuri de scurt metraje de competitie vazute luni si marti au fost, pentru mine cel putin, o surpriza placuta. Sint destul de  impresionanta de ceea ce am vazut, selectia a fost atent facuta, in competitie se afla filme unul si unul, care, in plus, plac publicului. Sint, cred, peste 50 de filme in competitie, eu pina acum abia am vazut doua din cele cinci calupuri.

1.

“Chelovek s vetrom v golove / The true story of the fan man” de Pavel Suhih (Hehoos). Povestea omului-ventilator poate fi citita ca o pilda morala incadrata intre “a fost odata intr-un orasel de provincie” si terminind cu “si-am incalecat pe-o sa …” Omul ventilator apartine instantaneului si este scutit de orice efort intelectual de palele elicei care-i alunga toate gindurile din minte. 

Sursa: Kinoglaz

Anim'est 2008: Scurtmetraje Mozaic 3

De ce-mi plac mie “Mozaicurile”? Pentru ca este imposibil sa te plictisesti cu atitea stiluri de animatie diferite, iar pachetul de scurtmetraje este dintre dintre cele mai diverse si cam pentru toate gusturile. Luam de exemplu Mozaicul 3 pe care tocmai l-am vazut; l-as fi pierdut astfel pentru ca pachetul respectiv nu va mai fi proiectat decit azi la ora 16 in sala Elvira Popescu. Pentru cei care nu sint in Bucuresti sau nu pot veni la festival, imi permit sa las si linkuri unde puteti vedea, daca nu scurtmetrajele respective, cel putin trailerele sau siturile personale ale realizatorilor. Asta bineinteles pentru cei interesati de animatie.

Dar sa ne intoarcem la mozaicul nostru de azi:

◘◘◘◘◘

"Bärenbraut / Baerenbraut" (Mireasa ursului) de Derek Roczen este povestea cam ciudata a unei frumoase blonde solitare traitoare in padure, un fel de Walden care-si  taie lemnele singura, creste albine si se imbaiaza in iaz. Necunoscuta are ca fidel animal de companie mai intii si mai tirziu ca pretendent gelos, un urs. Desenul este superb (un alb negru numai curbe si cirlionti) si povestea cu vechi reminescente mitologice reuseste sa pastreze un echilibru elegant si sa nu scandalizeze pe nimeni.

Anim'est 2008: Waltz with Bashir / Vals cu Bashir de Ari Folman

Vineri seara "Waltz with Bashir"/  "Vals cu Bashir" de Ari Folman a deschis editia a treia a festivalului Anim'est care de la an la an este tot mai plin. Organizatorii au ales aceasta pelicula foarte speciala pentru marea nedreptate cu care ea s-a confruntat la Cannes in acest an unde publicul a iubit "Vals cu Bashir" iar juriul l-a ignorat, probabil din ratiuni politice.

Voi incerca sa ma concentrez nu atit pe mesajul politic (implicarea armatei israeliene in masacrele de la Sabra si Shatila din 1982) si moral (distanta dintre responsabilitatea individuala a soldatilor care au asistat in primele rinduri la uciderea a peste 800 de civili si complicitatea politica a guvernului Menahem Begin in care Ariel Sharon era pe vremea aceea ministrul apararii este ingrozitor de mica) al filmului care vorbeste de un episod din istoria contemporana "de demult". De altfel Europa nu-si mai aminteste mare lucru despre anii de razboi generalizat din Liban; am intilnit pe Internet comentarii timpite de genul "ca sa intelegi filmul lui Folman trebuie sa ai doctoratul in istoria Libanului."

"Perfect Blue" de Satoshi Kon

Intilnirea mea cinematografica cu Satoshi Kon a inceput cu sfirsitul: am vazut mai intii "Paprika", "Millenium Actress" si "Tokyo Godfathers" facind astfel cale intoarsa catre inceputuri. "Perfect Blue" este primul anime de lung metraj semnat in 1998 de unul dintre cei mai inteligenti facatori de filme de animatie din Japonia de azi. Satoshi Kon se pretinde plictisit de subiectele abordate de anime care este cam sufocata de fetite mutante aflate la virsta adolescentei si de mostenitori ai lui "mecha" Gundam. Satoshi Kon se considera intristat de constringerile unui gen care conditioneaza finantarea pentru un nou anime de existenta in primul plan a unui personaj care musai sa fie fata tinara, frumoasa si, optional, neajutorata. Tot el se dovedeste interesat de povestile ciudate aflate la limita dintre SF si introspectia psi in care realitatea interioara este atit de complexa incit da pe dinafara si bruiaza rutina de zi cu zi.

Personajele lui sint intotdeauna cumva pierdute intr-o lume bintuita de fantomele inconstientului, de cosmaruri demente ("Paprika"), viziuni criminale ("Perfect Blue") sau agresiuni hipnotizante ("Paranoia Agent"). Sub aceste impulsuri, trecutul si prezentul se defragmenteaza ("Millenium Actress") incit  nu este de mirare ca bogatia interioara a viselor, sperantelor, proiectelor si amintirilor manipuleaza realitatea neutra (episodul "Magnetic Rose" din "Memories" nasit de Ôtomo). Satoshi Kon reuseste sa impleteasca toata aceasta fascinatie pentru mindfuck stories cu implicatii filozofice serioase cu talentul aparte pentru desen nascut, evident, din zona manga.

“Steamboy” de Katsuhiro Ôtomo

Ar fi trebuit sa-mi concentrez cronica mai degraba pe comentariul unui meci intre penultimul film regizat de Katsuhiro Ôtomo "Steamboy" (2004) si fratele lui mult mai mare si mai cunoscut de amatorii de anime, “Akira” (1988). Pur si simplu mi-a displacut sa vad cum cronicile de film compara neincetat “Steamboy” cu “Akira” si ca acesta din urma are neincetat cistig de cauza pentru ca futurismul merge mult mai bine decit atitudinea vintage.

"A.K." de Chris Marker

“Pe pantele muntelui Fuji, sensei, o divinitate a cinematografului, imblinzeste haosul”: cam acesta ar putea fi tagline-ul acestui film realizat de catre Chris Marker cu ocazia filmarilor pentru “Ran”, filmul cu mega buget pe care Akira Kurosawa incearca sa-l faca de mai multi ani. “A.K.” se vrea in acelasi timp un film despre conceperea unui film in forma sa cea mai bruta si cea mai complicata totodata si, in egala masura, o reverenta cinematografica facuta lui Akira Kurosawa. Nu, nu este deloc un making–of, ci mai degraba o tentativa de a fixa pe pelicula lucrurile cele mai frumoase pe care camera oficiala este obligata sa le lase deoparte pentru ca ea are alte prioritati. Nu, nu este atit un portret documentaristic al lui Kurosawa la modul foarte clasic, cit mai degraba un eseu despre facerea unui film care nu intimplator are complexitatea lui “Ran”, un parcurs labirintic prin istoria mare (lunga si violenta perioada a evului mediu japonez) si cea mica (copilaria lui Kurosawa, cutremurul din 1923) si nu in ultimul rind un Kurosawa vazut prin lentila deformanta a lui Chris Marker, un film in care sensei ar fi actorul principal in lupta cu hazardul uman, animal si aleasurile meteorologiei locale.

"Fantômes" de Jean-Paul Civeyrac

Cinemovies

“Fantômes” (2002) este primul film de Jean-Paul Civeyrac pe care-l vad. Ceea ce m-a uimit, inainte de a merge la proiectia organizata la Institutul Francez in seria “Carte blanche à…” invitat fiind de data aceasta Thomas Ciulei, a fost distanta foarte mare intre cronicile de specialitate (Cahiers du Cinéma, L’Express, Libération, Le Monde si Le Nouvel Obs i-au acordat note generoase) si parerea spectatorilor ocazionali in momentul in care filmul a rulat in sali. Atrasi probabil de titlul mai ciudat, acestia din urma au vazut in “Fantômes” un produs pretentios, ingrozitor de lung si monoton, prost luminat, cadrat si montat. Iata deci inca un exemplu de divort cu cintec intre cineasti, critici si degustatorii de filme experimentale pe de o parte si marele public contrariat profund de astfel de experiente cinematografice. Filmul are deja o mica poveste in spate, el a cistigat marele premiu la festivalul ala pretentios de la Belfort in 2001, fiind apoi selectionat la categoria aia fitoasa “de filme inovatoare, experimentale” numita “Forum” din festivalul berlinez in 2002.

"Wall-E" de Andrew Stanton

In toate cele 9 lungmetraje de animatie de pina acum, devenite unul dupa altul succese de casa, Pixar a preferat sa vorbeasca despre lucruri neinsufletite (jucariile din “Toy Story” 1 si 2, masinile din “Cars”) sau virtuale (“Monsters Inc”), de animale deseori ignorate (fauna submarina din “Finding Nemo”, cea subpaminteana din “A Bug’s Life”) sau indezirabile (“Ratatouille”). "The Incredibles" ar fi poate singura exceptie cu personaje umane, daca putem numi astfel specia mai aparte a super-eroilor. Ritmul constant de un film pe an al companiei celei mai imaginative intr-ale filmelor de animatie (nu e de mirare ca Disney a vrut sa taie concurenta din radacina si a cumparat Pixar in 2006, rasuflind apoi usurata) nu s-a dezis nici anul acesta cind, in plina vara a aterizat in cinematografe “Wall-E”. Povestea robotului solitar duce mai departe aceeasi perspectiva de umanizare a unui artefact prin imitare si simulare a complexitatii psihologice umane. Sintem insa departe de oceanul pe care pestisorul-clovn il strabate in speranta nebuneasca de a deveni un pui de om; Wall-E este, se pare, ultimul exemplar automatizat inca in functiune al post-umanitatii.

Yasujirô Ozu Episodul 2 Vara: "Tôkyô monogatari / Tokyo Story"

Spuneam in capitolul precedent dedicat primaverii ca descoperirea pe care o face Occidentul in anii 70 atunci cind filmele lui Yasujirô Ozu incep sa patrunda la festivaluri este inceputul unei lungi povesti de fascinatie care se prelungeste pina azi. “Tôkyô monogatari”/”Tokyo Story” (1953) este primul film prezentat in Europa, cistigind titlul de cel mai bun film prezentat la British Film Institute in 1958, urmind apoi “Samma no aji”/“An Autumn Afternoon” (1962), ultimul film facut de Ozu care in 1962 iese in circuitul comercial al cinematografelor pariziene. Un an mai tirziu, Donald Richie reuseste sa convinga studiourile Shochiku sa organizeze o prima retrospectiva Ozu la festivalul de la Berlin. Patru decenii si mai bine mai tirziu, ceea ce suscita interes in primul rind in festivaluri, retrospective si lansarile speciale pe DVD sint filmele din ultima perioada Ozu. Numit de Richard Combs de la Film Comment “Ozu-ul nostru“, al gustului occidental adica, acest ultim segment al creatiei cineastului este cel mai vizionat azi. Nu ca filmele anilor 30-40 ar fi ingropate in uitare, comentatori precum Donald Richie, David Bordwell (“Ozu and the Poetics of Cinema” 1988) si Noel Burch (“To the Distant Observer”, 1979) incearca sa argumenteze ca ultimele filme mute si inceputul filmelor sonore facute de Ozu sint mult mai experimentale si mai proaspete stilistic vorbind. Cert este ca, pentru publicul “larg”, Ozu inseamna “imaginea” care se impune incepind cu inceputul anilor 50 si tematica atit de speciala a “dramei casnice”.

Yasujirô Ozu

“Tôkyô monogatari” imparte cu ”Banshun” / "Late Spring" premiul publicului si cistiga oarecum competitia premiului criticii; acum citiva ani, intr-una din acele lungi liste de “cele mai bune filme ale secolului” pe care pina si reviste serioase precum Sight &Sound le scot din cind in cind, acest film facea parte din top 10 furnizat de mai multi critici. Continui sa cred ca este cel mai vizibil si mai lizibil film al lui Ozu, titlul cu care cei interesati si curiosi isi fac intrarea in opera cineastului. Povestea are un zest de dramatism, partea de “melodrama“ este destul de sustinuta in ciuda eforturilor regizorului de a o atenua printr-un formalism acerb. Ce conteaza, Occidentul a iubit minimalismul estetic si pudoarea dialogului, ba chiar a ris la inevitabilele comicarii pe care Ozu le presara (cine s-ar fi gindi ?) in plina melodrama. Criticii au adorat in special tehnica montajului si mizanscena rafinata si toata lumea continua sa mai priveasca inca “Tôkyô monogatari”. Putini stiu insa ca ceea ce vad astazi sub acest titlu este o copie de rangul patru compilata dupa restul de negative ramase in urma incendiului izbucnit in laboratorul in care se facea postproductia filmului in 1953. Adevaratul “Tôkyô monogatari” nu a fost niciodata vizionat, titlul de astazi adaposteste un produs al optiunilor si posibilitatilor (ca orice arta, si cinema-ul adaposteste o intreaga mitologie a “filmului pierdut” mai mult sau mai putin iremediabil). Bine si asa, veti spune, daca ne gindim ca primele 18 filme facute de Ozu au fost distruse fara posibilitate de reconstituire.

“Auf der Anderen Seite” “De partea cealalta” – de Fatih Akin - Note de subsol

Wikipedia

Cind in sfirsit “Auf der Anderen Seite” (premiul pentru scenariu la Cannes 2007, cel mai bun scenariu european in acelasi an, printre altele) a iesit in salile de cinema de la noi, cu intirzierea de rigoare, publicul cam stia la ce sa se astepte; lumea care a vazut  “Gegen die Wand“ nu a fost deloc putina, intre timp “Crossing the Bridge" a fost  popularizat in varianta DVD de defuncta “Re:Publik”, a fost apoi si festivalul filmului european care a prilejuit o prima proiectie a filmului in luna mai. Cei foarte foarte curiosi au avut acces si la critici de tot felul. Acestea din urma m-au facut sa-mi schimb tactica in scrierea acestei cronici si sa-mi doresc sa selectionez numai elemente partial ignorate de cei care, in mare majoritate, au preferat sa inceapa cu povestirea sinopsisului (pe cuvint ca nu va mai plictisesc cu asta), au concluzionat apoi cu citeva generalitati (“film foarte umanist care condamna extremismele si propovaduieste solidaritatea activa”, “melodrama cu caractere puternice“, “portretul emotionant pe care cineastul il face celor doua tipuri de societati, cea orientala si cea occidentala de azi” care ar putea sa se reconcilieze gratie ”tolerantei si iertarii”) si gata. Nici cu de-astea nu va voi impuia urechile.

S-a vorbit deja despre scenariul care incearca sa imite filmele lui Alejandro González Iñárritu si perceptia haosului imblinzit din scenariile lui Guillermo Arriaga (“21 Grams”, “Amoresperros”, “Babel”) cu personaje multe care spiraleaza unul in jurul celuilalt, fara a se interconecta. S-a vorbit despre “Magnolia”, “Crash” si iarasi “Babel” ca seturi de povesti in care numai coincidentele aduna laolalta generatii diferite si tari diferite intr-o temporalitate difuza. S-a vorbit despre socul dramatic al culturilor intr-un microcosm Orient-Occident care aduce putin cu agenda personala a lui Michael Haneke. S-a trecut prin ciur si dirmon neutralitatea politica a filmului si tipologia standard a filmelor despre mixajul culturilor (Imigrantul, Activistul radical, Umanistul cu studii, Justitia si Administratia care ingradesc libertatile individuale prin birocratizare in Occident si brutalitate in Orient etc), s-au numarat personajele (6) si cuplurile (3) si opozitiile (de generatie, de grad de cultura, de toleranta). S-a analizat absenta/prezenta granitelor si nenumaratele drumuri pe care personajele le fac, s-a constatat sacrificarea femeilor in profitul suferintei barbatilor si incalcarea drepturilor minoritatilor sexuale. Tranzitarea cosciugelor pe tarmacul aeroportului din Istambul a parut unora ironica; altii au fost impresionati de reintilnirea Susannei cu spectrala ei fiica, asta dupa ce ea insasi toastase pentru moarte; unora li s-a parut cam indigesta metafora sacrificiului de Bayram, s-a cintarit pina si meniul erotic oferit de “Auf der Anderen Seite“ si semnificatia lui.

Yasujirô Ozu – Episodul 1 Primavara – Banshun (Late Spring)

Succesul critic de care se bucura filmele japoneze in prezent si interesul pe care acestea il suscita la public incep cu anii 50 ai secolului trecut, cind gustul pentru exotic occidental a descoperit asa numitele jidai-geki (filmele istorice) semnate de Kenji Mizoguchi (“Ugetsu monogatari”) si Akira Kurosawa (“Rashômon”). Aproximativ douazeci de ani mai tirziu Occidentul urma sa se lase fascinat de Yasujirô Ozu, cineast contemporan cu Mizoguchi si profilat dupa cel de-al doilea razboi mondial in genul mult mai versatil al melodramei de familie (shomin-geki). Stilul sau este caracterizat in perioada tirzie de o camera foarte statica, plasata la aproximativ 60cm de sol, explorind cu incetineala o atmosfera rarefiata. Nu sint folosite lentile ciudate, efecte speciale, flashback-uri, fondu-uri, incurcaturi temporale creatoare de suspans. Travellingul este aproape inexistent, prim planurile sint rare. Nu exista secvente in slow motion, fantome, cosmaruri sau ronini. Cei care-i vad filmele sint atrasi instantaneu de acestea, desi nu-si pot explica prea bine de ce. Din cele 54 de filme facute, din care s-au pastrat doar 37 si acestea in conditii nu prea bune, majoritatea sint mute (Ozu a facut filme mute pina in 1935) si in alb negru (abia in 1958 a trecut la filmul color). Melodrama lirica familiala cu accente uneori comice si mai adesea dramatice cultivata de Ozu este o cronica a conflictului intre generatii intr-o Japonie mutanta de dupa razboi, in care femeile prefera independenta financiara, familiile traditionale se sparg, iar batrinii ramin singuri. Sfera domestica este adesea restrinsa la citeva personaje grupate in opozitii tari marcate de diferenta de virsta (tata sau mama/ fiu sau fiica).

“Banshun” (1949) este al treilea film facut de Ozu dupa razboiul pe care-l petrece in parte la Singapore, concentrat fiind in armata si vizionind filme americane rechizionate. Ulterior el isi va marturisi admiratia pentru ”Citizen Kane” si “Rebecca” vazute cu aceasta ocazie. Cronologic vorbind ”Banshun” (1949) inaugureaza perioada tirzie a regizorului, in care schimbarile de stil sint radicale. S-a vorbit (Donald Richie) mai intii de o epurare drastica conforma esteticii traditionale japoneze “mono no aware”, a privilegierii caracterului tranzitoriu al vietii. Mai nou critici precum Shigehiko Hasumi cred ca subiectul filmelor lui Ozu este in ultima instanta lupta acestuia cu limitele cinema-ului si ale reprezentarii, de unde dificila decodificare a esteticii ozu-iene. In cele 13 filme care au urmat pina in 1963 cind regizorul moare, temele si motivele filmelor mute sint reluate si/sau modificate de la un film la altul, ca intr-o tentativa de continua rafinare a unui set de subiecte legate de trecerea de la o virsta la alta in contextul familial, batrinetea si tineretea fiind virstele predilecte ale scenariilor lui Ozu.

Filmele cu mesaj, incotro?

Motto : 

“Chari-ooot... La terra, 
la terra 
ci porterà fortuna. 
La luna, 
la luna
ci svelerà il domani.”

Sub umbrela acestui titlu am adunat filme vazute mai ieri la cinema si pe care n-as indrazni sa le numesc politice: “Fast Food nation” de Richard Linklater si “Mio Fratello E Figlio Unico” de Daniele Luchetti. Unul a iesit in 2006, prezentat fiind pentru prima oara la Cannes, celalalt  in 2007, amindoua au ajuns destul de tirziu pe ecranele romanesti si distribuite pe furis, vara, cind lumea are chef mai degraba de-alde Zohani, Stani si alte Mumii.

movieplayer.it

Wikipedia

Unul vorbeste despre lumea noastra corporatista de acum din perspectiva lanturilor alimentare de mincare procesata de tip fast food. Celalalt este o intoarcere in timp in anii 60-70 si se prezinta ca o cronica de familie pe fundalul bogat in evenimente al anilor de plumb din istoria politica a Italiei. Primul este o adaptare fictionala a unei mega anchete cu titlu omonim scrisa de Eric Schlosser, a doua reia (prea) schematic romanul “Il fasciocomunista” de Antonio Pennacchi intr-o poveste ghidata de vocea off a lui Accio, personajul principal care isi aduce aminte. ”Fast Food Nation” conserva din tentativa jurnalistica a lui Schlosser dramatismul incert si lipsa de personalitate a unor personaje concepute sa reprezinte tipologiile indivizilor care au de-a face cu liniile fast food (consumatori, lucratorii cel mai adesea foarte tineri, staff-ul de la marketing la productie si chimistii facatori de mirosuri de grill). Toxic este amestecul de linii narative (emigrantii mexicani, Amber si familia & prietenii sai, vizita lui Don la Cody in siajul “sa vedem ce se intimpla in spatele cortinei”) si de stiluri (detectivistic, jurnalismul de scandal si secventele de teen comedy) in care efectele gore (abatorul in sala de sacrificare si transare) se lipesc binisor de cele SF (ceremonia imbracarii costumului de lucru, albul imaculat si aseptizat si mai ales monstruoasa creatura care este fabrica de procesare a carnii). ”Mio Fratello...” in schimb alege calea mai simpla a comediei blinde cu accente furioase in care satira politica si sociala se scurg in final intr-o irealista revolutie pasnica a acelor “ultimi” la care Accio se raliaza in sfirsit voluntar. Constiinta de clasa s-a evaporat in fata constiintei familiei pe care adultul Accio o capata prin revelatie intr-un balcon insorit cu vedere la mare.

"The Last Winter" de Larry Fessenden

Motto: "This is the last winter. Total collapse. Hope dies."

“The Last Winter”, iata inca unul dintre putinele filme americane independente care viziteaza meteoric cinematografele de pe la noi. Filmul a iesit in 2006 in sali in State si pe la citeva festivaluri, apoi a intrat in circuitul DVD. Surpriza mare surpriza, dupa ceva timp ajunge distribuit in salile noastre si are soarta lui “Open Water” pe care l-am vazut in 2005 intr-o sala de cinema la fel de goala ca cea in care rula filmul lui Larry Fessenden. Acesta nu este un nume total necunoscut printre cei care fac filme in afara sistemului Hollywood; regizor, actor de roluri secundare (adora sa  moara, dar nu de moarte buna, in fiecare din filmele in care joaca), scenarist, editor si nu in ultimul rind producator prin a sa societate de productie Glass Eye Pix. Aceasta a sprijinit munca unora precum Ira Sachs (“The Delta“ 1996), Kelly Reichardt (“Old Joy“ 2006 care tocmai a iesit in DVD in Europa cu critici interesante), Richard Sandler (“The Gods of Times Square” 1999), David Leslie (ciudatele serii de scurtmetraje ”The Impact Addict Videos”). Si, fireste, propriile filme ale lui Fessenden (“No Telling” 1991, ”Habit” 1997, “Wendigo” 2001), care si-au gasit destul de repede publicul.

Interesat fiind in egala masura de zona filmului horror/thriller si de ecologie, Fessenden produce filme “cu mesaj”, dar nu neaparat propagandistice. Sintem departe de “An Inconvenient Truth” si de documentarele galagioase ale lui Michael Moore si mai aproape de ideea de a filma respectind natura (Fessenden este co-autorul uneia din cartile de capatii ale producatorilor de filme independente, “The Low-Impact Filmmaking: A Practical Guide to Environmentally Conscious Film Production”) si de a aborda, prin genuri cinematografice care prind la public, spaimele si angoasele contemporane.

Regizorul Larry Fessenden  (© Glasseyepix)

Usor, de vara: "Wanted" si "Kung Fu Panda"

Flixster

Flixster

In programul pe care mi l-am alcatuit acum o saptamina la cinema, cele doua filme vazute au avut, fara voia mea, ceva in comun. Filmul pentru copii care putea atrage adultii doar prin trucurile vizuale ("Kung Fu Panda") si mostra “shoot’em up” mai degraba pentru adolescenti ("Wanted") au exploatat, fiecare in legea sa, maturizarea eroului in drumul sau spre plenitudine-si-implinirea-destinului-personal. Asadar doi luptatori, un panda pintecos cu mobilitate zero si un tip complet insignifiant, cocosat de povara atacurilor de panica si a profundei indiferente fata de propria-i existenta. “Kung Fu Panda” este un revival care mixeaza nostalgii dupa epoca aurita a filmelor cu arte martiale din anii 70 si poezii CGI precum “Crouching Tiger, Hidden Dragon”. “Wanted” este orchestrarea unui comic book (autori Mark Millar si J.G. Jones) in hainele cinematografice ale sfirsitului anilor 90 ("The Matrix", "Fight Club", "Office Space") devenite acum obiecte de cult si devotiune.

A murit Jo

Vertigo Magazine

Jo alias Youssef Chahine a murit duminica 27 iulie la Cairo. Alexandrin de felul lui, cu o familie atit de amestecata incit Jo se putea lauda ca in vinele lui curgea singe din intreg Orientul Mijlociu, a fost considerat pe drept cuvint ”constiinta cinematografica a lumii arabe”. Indragostit pentru totdeauna de Alexandria natala, oras caruia i-a inchinat o superba (si de negasit pe net) trilogie si poemul cinematografic "Iskanderija, kaman oue kaman" /"Alexandria Again and Forever" (1990), Jo a inceput prin a fugi la 17 ani in Los Angeles ca sa invete sa-l joace pe Hamlet (vezi “Alexandrie… New York", 2004). Reintors in 1948 in Egipt, Jo se pune pe facut filme: "Baba Amin" / "Father Amine" (1950), "Siraa Fil-Mina" / "Dark Waters" (1956) - primul film arab care vorbeste despre lumea minerilor, "Bab el hadid" / "Cairo:Central Station" (1958), in care el insusi joaca in rolul unui Quasimodo de cartier, voyeur infirm si schizofren care va ajunge pina la urma la crima.

"Cassandra’s Dream / Visul Casandrei" de Woody Allen

Wikipedia

 “Can funnyman Woody make another goody?” si “Why 'Cassandra's Dream' is turning out to be Woody's nightmare" sint doar doua din titlurile articolelor aparute acum aproape un an, ocazionate de proiectia filmului “Cassandra’s Dream” la Mostra in septembrie 2007. Primul este un amestec de filmografie esentializata si de birfele legate de viata personala a lui “funny Woody”, cineast revendicat cu fermitate de New York-ul care se recunoaste in cele mai bune filme ale sale. Al doilea povesteste destul de amanuntit conferinta de presa de la Venetia la care, de indata ce Woody Allen a deschis gura, s-au auzit risete in sala, chiar daca ceea ce zicea omul ("I have always wanted to be a tragic writer - a writer of tragic material”) nu era deloc comic. Ambele articole au promulgat ironic moartea artistica a cineastului veteran, pe motiv ca omul se repeta si ca dezerteaza din mediul new yorkez in beneficiul Londrei.

Usor, de vara - Spaime si scirbe cu Pang Bros si Christophe Gans

Motto:

Ring around the rosy,

A pocketful of posies,

Ashes, ashes,

We all fall down !

("Ring a Ring o' Roses", cintecel din folclorul copiilor, colectia" Mother Goose")

*****

Iata doua intrebari “cu bataie” care mi-au trecut prin cap saptamina asta :

1. Poate adaptarea cinematografica dupa un joc video sa fie cel putin la fel de reusita in manipularea suspansului ca experienta jocului ?
2. Cum poate filmul sa retranscrie in mod eficace interactivitatea jocului video fara sa plictiseasca prin excesul de clisee proprii ?

Wikipedia

Wikipedia

 

BFF - "Aventurile lui Munna Bhai / Lage Raho Munna Bhai" de Rajkumar Hirani

Wikipedia

 Goooood morninnnnng, Mumbai !" (va mai aduceti aminte de Robin Williams in rol de DJ in "Good Morning, Vietnam"?) este refrenul care ritmeaza aventurile lui Munna alias Murli Prasad Sharma (Sanjay Dutt) si ale amicului Circuit (Arshad Warsi) in feeria comica “Lage Raho Munna Bhai” (2006). Avem de-a face cu al doilea film al regizorului Rajkumar Hirani, care dupa ani buni de lucrat in departamentul tehnic, propulsat fiind de popularul producator Vidhu Vinod Chopra, a devenit regizor si s-a lansat cu "Munna Bhai M.B.B.S.", o comedie nebuna in care gangsterul Munna incearca sa devina medic chirurg din dragoste pentru o fata. Ideea a fost un important succes de casa, sequel-ul insa este considerat cel mai vizionat film din istoria cinematografiei indiene, iar duo-ul Munnabhai si Circuit sint astazi legende vii.

BFF - "Broke Sky / Secretul" de Thomas Callaway

IFC Films

Demonic Toys", "Friday 13th Part VII", "Assault of the Killer Bimbos", "Project:Metalbeast", "Skeletons", "Mil Mascaras vs.the Aztec Mummy", "Buried alive" sint citeva dintre titlurile la care Thomas L. Callaway a lucrat mai intii pe post de cameraman, apoi ocupindu-se de efecte speciale, uneori de montaj si de cele mai multe ori asigurind  rolul de director de imagine. Cum vine o zi in care mai fiecare director de imagine cu ambitii isi pune foarte serios problema de a face un film, acelasi morb l-a facut pe Callaway sa-si vinda casa, si sa accepte orice alt job in industria cinematografului pentru a duce pina la capat “Broke Sky”. Filmul acesta ar trebui sa deruleze pe generic sute de “special thanks to”, fiind rodul unui efort colectiv : familia, prietenii, locuitorii din imprejurimile orasului Waco, Texas, cei patru producatori si trei muzicieni care au lucrat la soundtrack, scenariul semnat de nu mai putin de patru nume, sunetul foarte ingrijit, distributia foarte potrivita etc. Detaliile celor trei ani de lucru la “Broke Sky”, cu filmari in timpul verilor si mai ales atunci cind T. Callaway facea rost de bani, le puteti afla de pe situl filmului.

BFF - Refugee (Mülteci) de Reis Çelik

Sinematurk

BFF a mers anul acesta pe linia “fictiune documentara” care face cariera in mai toate festivalurile de cinema. E la moda nu numai sa faci o poveste “based on a true story” dar si sa faci din fictiune o hiperrealitate mai dificil de inghitit decit realitatea. ”Refugee” se incadreaza in mare parte in acest gen de pelicula-marturie in care intra mai toate filmele care vorbesc despre populatii minoritare, migratii economice sau politice, refugiati, treceri ilegale de granite. Cum ingredientul de baza este deja cunoscut, organizatiile pentru protectia drepturilor omului si campaniile organizate de jurnalisti au facut mult in acest sens, pentru cinema ceea ce conteaza este felul in care povestea este spusa si ritmul in care aceasta merge mai departe. Sfirsitul este total previzibil, numai ca aici frisonul nu vine din ceea ce se intimpla ci din cum se intimpla.

BFF - Blind Mountain / Muntele blestemat de Li Yang

Filmasia

Mare surpriza sa vad ultimul film al regizorului chinez Li Yang in programul BFF, locul doi in ordinea preferintelor juriului la “Un certain Regard“ la Cannes 2007 dupa “California Dreaming (nesfirsit)”. Li Yang se facuse deja cunoscut cu primul sau film din 2003, “Blind Shaft”, un thriller minier hiper realist care a impresionat publicul festivalurilor prin tonul lipsit de ocolisuri al peliculei turnate pe furis care vorbea despre lacomie, dezumanizare si mai ales de mizeria crunta in care supravietuiesc minerii chinezi de astazi. ”Blind Shaft” ramine pe lista mea personala “most wanted”, iar “Blind Mountain” marcheaza puternic la categoria “cel mai sinistru film”. Si asta e de bine, adoratorii lui “Hostel: part II” sa ma ierte, dar jucariile cheap horror ale lui Eli Roth sint schite inconsistente care nu au in comun cu “Blind Mountain“ decit poate subiectul, in generalitatea sa : traficul de carne vie. Sclavia sexuala combinata cu prostitutia fortata au fost tratate in filme mult mai serioase precum “Promised Land” (Amos Gitai, 2004), “Lilja 4-ever” (Lukas Moodysson, 2002) sau mai nou “Trade”( Marco Kreuzpaintner, 2007).

In “Blind Mountain“ (titlu original Mang Shan, 2007) Li Yang ambiguizeaza subiectul profitind de statisticile care inregistreaza mii de cazuri de femei si copii rapiti si vinduti apoi in regiunile foarte izolate din China rurala. Obiceiul de a cumpara o nevasta tine de traditie si este in prezent practicat intens datorita migratiei masive a populatiei, desi legea il interzice. Rapirile si traficul organizat sint datorate in parte politicii copilului unic si in parte tot traditiei care merge pina la a recomanda uciderea pruncilor de sex feminin pentru ca “a creste o fata e totuna cu a uda cimpul altei familii”. Scenariul semnat tot de Li Yang propune o sinistra distopie plasata la inceputul anilor 90 si care poate foarte bine sa aiba loc astazi : Bai Xuemei, o tinara absolventa fara loc de munca, este in culmea fericirii cind o prietena o recomanda pentru o slujba banoasa, dupa care ea descopera ca  tocmai a fost vinduta pe 7000 de yuani unei familii dintr-un sat uitat de lume ca “nevasta“ a unui tip (Yang Youan) trecut bine de 40 de ani. Nici rugamintile fierbinti, nici greva foamei, nici rezistenta violenta sau tentativa de sinucidere nu o ajuta pe biata fata care este batuta, violata, brutalizata sistematic, tratament dealtfel aplicat mai tuturor femeilor din sat care au ajuns aici in urma unei tranzactii de vinzare-cumparare.

Moviefone cinematical

O sa te obisnuiesti, ii spun celelalte fete. Intr-adevar alegeri nu sint prea multe: sa fii schilodita in bataie daca incerci sa fugi, pentru ca gasca masculilor din sat este foarte solidara, iar autoritatile locale nu se amesteca in “afaceri de familie” sau sa te resemnezi si sa faci copii, ca o vita in plus in cireada fermei de care apartii. Aproape trei sferturi din filmul lui Li Yang urmareste tentativele de fuga pe care Xuemei le pune la cale si care, prin repetarea situatiilor in care biata eroina se pune sistematic, induce o insuportabila viziune de cosmar din care nu prea exista iesire. Dupa fiecare evadare care sfirseste prost, camera se fixeaza inevitabil pe inaltimile muntoase inconjuratoare surprinse in anotimpuri diferite. Sentimentul ca te afli, tu, spectatorul, intr-o cusca este coplesitor.

Societatea rurala in care dominatia masculilor adulti este litera de lege contine in mic toate tipologiile sociale posibile (comerciantul, politaiul, tinarul invatator, postasul) liantul unic fiind banul. ”Barbari” este cuvintul cu care-si improasca Xuemei ura si dispretul pentru noile ”rude,” lipsiti de educatie si impermeabili la aceasta, focalizind pina la dezumanizare pe ideea obtinerii unui urmas de sex masculin. “Vom avea grija de tine daca ne faci un baiat,” ii murmura consolator soacra lui Xuemei. Li vorbeste astfel in putine cuvinte despre situatia ciudata creata de progresul insusi: somaj si supracalificare in zonele foarte dezvoltate, reificarea unor vechi traditii datorata noilor nevoi economice  in zonele cele mai sarace. Scenariul avanseaza o poveste foarte simpla si liniara care nu se joaca cu trucurile narative obisnuite pentru a obtine “fulltime melodrama”. Sintem departe de epopeile pastorale ale lui Zhang Yimou in care taranci precum Qiu Ju (Gong Li) sint magnifiate de poezia imaginii. Taranii lui Li Yang isi cumpara porci pentru a avea macar o justificare pentru taxa de porc impusa tuturor si-si lasa copiii fara educatie pentru ca nu pot plati “taxa pentru scoala”. Ba mai mult, “du-te de-aici cu inchisoarea” spune unul dintre ei, “in oras se plateste si mai mult [pentru o nevasta].” E normal deci ca, in contul celor 7000 de yuani, mama si tata sa-si imobilizeze nora asa incit “ginerica” s-o poata viola, de vreme ce fata nu are cum sa se rascumpere. In ceea ce priveste politia (nu cea locala, bineinteles), reactia acesteia este mult prea timorata,oamenii legii cad de acord sa o abandoneze pe Xuemei in sat, ingroziti fiind de reactia satenilor. Este, cred, prima data cind, intr-un film chinezesc, puterea centrala se teme de o rascoala locala si  se hotaraste sa nu se bage in “afacerile de familie”, fie ele profund ilegale.

Shanghaiist.com

Secventa à la Frankenstein (referinta este buna, incapatinata Xuemei este o continua sursa de nervi pentru toata lumea, inclusiv pentru celelalte victime, un alien, ce mai)  in care multimea furioasa ii agreseaza pe oamenii legii veniti s-o recupereze  pe Xuemei este vazuta de unii critici ca fiind foarte tensionata, asa ca “Why wasn’t the whole film that angry?” Astia sint amatorii de “Hostel: part2”, care cred ca “Blind Mountain“ sufera de un calm plat pentru ca nu se intimpla mare lucru si nu se intimpla sigur mare lucru de vreme ce nu exista deloc soundtrack si, ca atare, nu avem parte nici de “emotia care trebuie sa stea la baza actiunii”. Imi permit sa plictisesc eventualul cititor pentru ca insanitatile criticilor trebuie citate, cred ca rari au fost cei care au privit filmul la justa lui valoare de fictio-documentar, hai sa numim asa genul asta hibrid . Prezentat fiind la festivalul de la Cannes, “Blind Mountain” a suscitat polemici si discutii, din cauza nu atit a subiectului, cit mai ales a finalului brutal (a ucis Xuemei sau nu?) ca optiune estetica interesanta.

S-a vorbit de asemenea despre “moliciunea alegoriei politice” (Xuemei traieste, la urma urmei, intr-un peisaj concentrationar precum “The Prisoner” si orice alt personaj orwellian) pe care ar incerca-o regizorul. Filmul a fost incadrat in categoria thrillerului psihologic sau delirant. Muntii aceia au devenit metafore ale societatii chineze la fel de opace pe ambele versante (traditie/progres economic galopant). Unii au vorbit de  melodrama in genul lui Douglas Sirk (???) in care singura metafora valabila ar fi replica mamei–soacre “toate femeile trec prin asta“.

In ceea ce ma priveste, am admirat stiinta cu care imaginea semnata de Jong Lin (“Eat Drink Man Woman”, 1994, “Once Upon a Time in Shanghai”, 1998, “Sunflower”, 2005) si scenariul lui Li Yang au reusit sa transforme peisajul montan intr-o circumscriere claustrofoba care exploateaza spaimele cele mai adinci ale oamenilor (vezi cronica lui Neil Young). Dupa cum spuneam, mi-a placut enorm scenariul lentei decaderi a eroinei, fara smecherii, fara fraze in plus, fara discursuri, fara happy end, fara personaje in alb/negru sau morala de orice fel, fara orice urma de falsa emotivitate. Pe scurt, unul dintre cele mai bune filme din 2007. Sincera sa fiu, nu ma asteptam ca filmul sa cistige mare lucru la BFF. Nu este genul care sa atraga unanimitatea criticilor, daca va uitati la palmares, “Blind Mountain” a fost pe de-a-ntregul lasat la o parte, mie mi se pare injust.

BFF - Mixed Doubles / Dublura de Rajat Kapoor

Sanona

Comedie de moravuri invirtindu-se in special in jurul plictisului in casatorie, “Mixed Doubles” este cel de-al doilea lung metraj al regizorului independent (si actorului de teatru si cinema) Rajat Kapoor. Realizat cu mijloace economice, filmul aduce in prim plan dilema unui barbat de virsta mijlocie care nu stie prea bine cum sa-si gestioneze rutina maritala si care la un moment dat ii propune sotiei mult prea conservatoare o experienta riscanta, swingul sau, mai pe romaneste, schimbarea ocazionala a partenerului. Subiectul este foarte sensibil pentru spectatorul standard indian, fie el apartinind clasei mijlocii, asa ca scenariul trebuie sa propuna un hibrid exploatind in mare masura satira occidentala a escapismului sexual modern si filmul hindus care in mod normal cenzureaza si epureaza orice subiect “fierbinte”. Mixtura privilegiaza comicul de limbaj si situatiile hilare in care intra cuplul Sunil-Malti, secventele de dizarmonie domestica privilegiaza spatiul dintre usa de la intrare si masina de spalat in care au loc majoritatea “schimburilor argumentative” care culmineaza cu despartirea temporara a cuplului. Turnura scenaristica facuta sa evite partida de sex este cel putin exotica pentru  spectatorul occidental; s-o fi gindit oare regizorul ca merge prea departe atunci cind alege sa solutioneze intilnirea a doua cupluri printr-o dezastruoasa noapte a erorilor?

BFF - Hey Ram ! de Kamal Hassan

Wikipedia

Publicul larg spectator sufera de o ciudata miopie in ceea ce priveste cultura indiana. Si inca, literatura este cit de cit acceptata. Toata lumea il stie pe Salman Rushdie din cauza “Versetelor satanice”, noua editura Taj Books & Media incepe sa traduca romanele autorilor indieni anglofoni deja consacrati; sa vezi “Devdas” in rafturile librariilor este aproape un soc cultural pentru cititorul obisnuit sa-si fereasca ochii de cioacele “spiritualiste”. Incercati insa sa vedeti reactia la filmele indiene de pe forumurile de cinema, e lapidare curata si dispret de taliban.