Definitia cinefiliei dupa Agnès Varda

Gasita in "jurnalul" online al FIFLR, intr-un extras de interviu, caci, ca in fiecare an, realizatoarea a fost prezenta la La Rochelle cu o proiectie a filmului sau din 1962, "Cléo de 5 à 7":

"(...) il y a un film islandais à 10h du matin et la salle est pleine. C’est magnifique parce que ça entretient une curiosité et c'est ça qu'est la cinéphilie.

Cela n'a rien à voir avec le fait de gagner un prix ou non (...)"

The Doorway shot- scurta analiza a unui cadru "cu greutate"

Gasit pe Fandor articolul semnat de Jacob T. Swinney "The Doorway Shot-The lasting influence of film’s most famous framing". Interesante remarcile autorului.
"Most famous" m-a facut s-a reflectez la ocurentele si eventual semnificatiile acestui cadraj altundeva decat in spatiul american.
Probabil ca "va urma" ceva pe aceasta tema.

Pana atunci insa, montajul video care insoteste articolul poate servi de lista cu filme de vazut si revazut.

Documentarul animat e pe val

Festivalul de film de la La Rochelle propune anul acesta un program special  destinat « documentarului animat ».

Filmele incluse in program sunt cat se poate de diverse in tehnicile de realizare folosite, in gradul de « veridicitate/transpunere a unui fapt din realitatea imediata », in durata ori in ceea ce-si propun ele (educativ sau nu, evocand un fapt istoric, narand parcursul unui personaj mai mult sau mai putin anonim, autobiografic si curativ, daca ma gandesc la filmele semnate de Signe Baumane si de Rithy Panh). Mai este apoi si animatia, care inghite stop motion cu figuri din plastilina sau din lut, papusi, colaje animate si eternul desen, fragmente de animatie numerica si insertii de pelicula de arhiva.

Filme de weekend cu (super) eroi: “Muntele magic” (Anca Damian) si “WhoAmI” (Baran Bo Odar)

Nu reusisem sa vad “The Magic Mountain/ Muntele magic”, programat la deschiderea Anim’est de anul acesta, asa ca am profitat de iesirea filmului in sali. O comparatie cu “Crulic” (2011) poate sa fie facuta, in sensul in care Anca Damian a ales acelasi tip de poveste, de tip documentar a carei realizare se face in varianta animata. “Muntele” este al doilea episod al trilogiei dedicate eroismului “adevarat”, fara superputeri si fara super monstri.

Anim’est 2015 - Trecem la lucruri serioase - competitia internationala de scurtmetraj (4)

Iata filmele mele preferate din calupul patru al competitiei, probabil cel mai “dens” la capitolul nivel de competitie.

"Ernie Biscuit" (2015) de Adam Elliot

Il asteptam de multisor, tare-as fi vrut sa-l traduc asa cum am facut-o cu “Mary and Max" (2009) si cu "Harvey Krumpet" (2003), dar n-a fost sa fie asa.

"Ernie…" este construit dupa acelasi tipic tare drag cineastului Adam Elliot : un condensat de saga din plastilina realizat in stop motion cu un narator care sa organizeze materialul narativ si sa faca pauze semnificative. Povestea trebuie sa fie presarata de semne, mesaje, titluri, tag-uri, mesaje non verbale cu impact dulce-amarui. Personajul trebuie sa fie un singuratic-neinteles, sa intre in categoria "handicapat", sa fie marginalizat, sa aiba un nume ciudat, sa practice o meserie si mai ciudata. In cazul de fata, Ernie este surd, este parizian si taxidermist. In plus, povestea lui este spusa in alb-negru. 

Cateva cuvinte despre competitia studenteasca (1)

Inca un “obiectiv” pe care mi-am impus sa-l bifez anul acesta la Animest : sa vad toate cele trei calupuri din competitia studenteasca. Asta pentru ca, nu de multe ori, la editiile trecute, a trebuit sa recunosc ca unele dintre cele mai placute surprize s-au datorat filmelelor studentesti. Concepute cu mijloace modeste, prezentandu-se ca zone de debut absolut in cariera, acestea sunt uneori mai inventive / mai ambitioase / mai pasionate decat filmele din competitia “mare”. M-am conformat ca atare :

Lure - Wunna Winter, Linda Luitz

O glumita presarata cu multe detalii simpatice, probabil obtinute cu multa truda, povestea insa este atat de uzata de repetate folosiri studentesti incat nu-ti arde nici macar sa surazi.

Trailer aici.

Anim’est 2015 - Trecem la lucruri serioase - Competitia internationala de scurtmetraj (3)

Cateva cuvinte despre foarte frumosul “Sirenashow” (2015) regizat de Yann Goodfaith si produs de “Sacrebleu”. Un film foarte dens, foarte atent la detalii, foarte colorat . Finalul merge bine cu coldwave-ul “Trisomie 21”. Povestea in sine (atractia fatala si devoranta pentru un scop care se dovedeste in cele in urma deceptionant) se declina constant in lumea scurtmetrajului in “n “ variante din cauza potentialului narativ, dar impachetarea in 3D a acestei calatorii nefericite si detururile acesteia cu aer de ”Leaving Las Vegas” sunt surprinzatoare.

Imagine din Sirenashow - Yann Goodfaith

Mai jos,un interviu oferit de cineast la Annecy anul acesta:

Anim’est 2015 - Trecem la lucruri serioase - competitia internationala de scurtmetraj (2)

Calupul 2 de competitie scurtmetraje mi s-a parut mai echilibrat, probabil am gasit afinitati cu mai multe dintre filmuletele vazute din care, din lipsa de timp, voi cita numai cateva.

Intrigata am fost de rezultatul experimentului "Ghost Cell" (2015) de Antoine Delacharlery (Autour de minuit) care vede Parisul ingropat intr-un sistem de venule si miniartere, axoni si dendrite. Pitchul care insoteste filmul vorbeste de "balada onirica" cu aspect de "film stiintific, documentar". Aceasta insiruire de scanuri in 3D in alb-negru transforma organicul si anorganicul intr-o materie unica, fibroasa. Viziunea este cu atat mai stranie cu cat se apropie de oameni, strazi, rame de metrou, fatade.

Anim’est 2015 - Trecem la lucruri serioase - competitia internationala de scurtmetraj (1)

Imi programez sa vad in intregime cele 5 calupuri de competitie internationala si pana acum iata care sunt preferatele mele :

A fost odata, nu prea demult, un urs singuratic, care-și fabrica noptile povestea pe care o va spune a doua zi, public, prin intermediul unei diaporame mecanice. Este povestea unei pierderi care pare de nereparat si pe care ursul o recreeaza noaptea atunci cand reface traseul mecanic al personajelor sale.

“Historia de un Oso/Bear Story”(2014) de Gabriel Osorio (Punkrobot) este un scurt metraj foarte ingrijit care pare ca foloseste o gama diversa de procedee de animatie (teatrul de umbre, papusi/marionete samd). De fapt nu este deloc asa:

Animest 2015 - Battledream Chronicle

Reusesc peformanta de a ma elibera de corvezi pe durata unuia dintre festivalurile mele preferate, pierd insa primele doua zile din ratiuni de restante la traduceri. Ca in fiecare an, carantina de traducator de filme se sfarseste dupa ce incepe festivalul, asa incep si eu incet-incet sa vad cate ceva.

Prima surpriza placuta este dragutul de "Battledream Chronicle", un surprinzator one man show al lui Alain Bidard, care face toata munca de scenarist, regizor, editor, compozitor samd, ba chiar si vocile feminine pentru unele dintre personajele sale, totul pentru "primul film de animatie martinichez".

Nuri Bilge Ceylan - Kis Uykusu / Winter Sleep

Lasam la o parte premiul 1 cu coronita castigat de „Kis Uykusu / Winter Sleep” acum nici doua luni la Cannes. Lasam la o parte premiile castigate de toate celelelalte (sase) filme prezentate de Nuri Bilge Ceylan de la „Uzak/Distant” incoace, la Cannes in primul rand, apoi aiurea. Retinem doar capacitatea cineastului de a-si fermeca publicul. Majoritatea filmelor sale incep cu un peisaj larg, de obicei batut de vanturi, situat in lumina slaba a serii sau a dupa amiezei iernatice, in care isi face loc progresiv prezenta umana. Camera scruteaza indelung punctul aflat in continua miscare de apropiere (sau de apropriere a panoramei ?) Filmele lui Ceylan adapostesc totdeauna personaje lipsite de carisma. Uneori povestea e atat de transanta incat capata iz de fabula (revezi „Üç maymun/Three monkeys” ). Alteori sunt radiografii ale unori fracturi intime in viata de cuplu („Iklimler/Climates”), alteori scurte tresariri ale spiritului inainte de scufundarea definitiva in monotonia batranetii, singuratatii, melancoliei („Uzak”). Trebuie spus ca Ceylan a experimentat si misterul de tip politist („Bir zamanlar Anadolu'da/Once upon a Time in Anatolia”). Candva, in notele de subsol afectate tocmai lui „Uzak”, asociam acestui complex melancolic al caderii un intreg arsenal de emotii culturale disecat cu finete de un alt mare fin cunoscator al etosului levantin, Orhan Pamuk. Eram atat de mandra de gaselnita mea, incat nu mi-am dat seama ca-i atarnam lui Nuri Bilge Ceylan cateva etichete cu greutate (singuratate, peisaj batut de vanturi, locul in care nu se intampla nimic, prea tarziu) pe care filmele sale anterioare nu au incetat sa le nuanteze.

Cumparaturi

Ca un festival ce se respecta, FIFLR propune, printre altele, in holul mare din La Coursive o librarie dedicata special cinema-ului. Titluri de carti despre cinema, scenariu, istoria cinema-ului si cate si mai cate. Titluri de DVD-uri, imi fug ochii pe cosul care adaposteste remasterizarile RKO. Ar mai fi integrala Rohmer, un Jean Rouch. Multe chestii interesante, dar fara bizarerii Z, gore si alte prezente marginale. Nici peliculele fantastice nu au cota, oferta urmareste cu diplomatie gustul publicului.

Naomi Kawase - Futatsume no mado / Still the Water

O ora de coada sub un soare lesinator, inconjurata de cucoane convinse ca mergeau la un film chinez, este tributul meu personal pentru ultimul film al lui Naomi Kawase, « Still the Water/Futatsume no mado ») (2014). Bine bine, faci coada pentru orice proiectie, deci ce-are a face ? Are, pentru ca de data asta m-am simtit inselata in asteptarile mele.

Midi Z - “Poor Folk” o poveste birmaneza in goana motocicletei

Nu este usor sa spui povesti despre locuri care par transplantate din alt timp cu mijloacele de bord ale cinema-ului independent de-adevaratelea. Midi Z, cineast birmanez (singurul despre care am auzit vorbindu-se) reuseste cu brio. Il descopar de-abia acum, gratie retrospectivei organizate de FIFLR. Midi Z practica un cinema hiperrealist, cu povesti extrase din realitate si redate cu mijloacele de expresie ale documentarului. Fictiunea se face simtita mult dupa ce intri in atmosfera filmului.

In seara aceasta am vazut „Qiong ren, liu lian, ma yao, tou du ke / Poor Folk” (2012) o poveste sordida care se invarte in jurul traficului de frontiera dintre Burma (Myanmar) si Tailanda la care se dedau birmanezii de origine chineza. Acestia fug de persecutiile la care junta militara ii supune sistematic si de mizieria cronica in care supravietuiesc. Asadar, A-Hong si A-fu traiesc in Bangkok fara forme legale si au tot felul de ocupatii, care mai de care mai dubioase, scopul fiind evident banii. A-fu se da drept ghid chinezilor care calatoresc in Tailanda, menirea lui este sa jumuleasca cat mai mult grupurile de turisti si sa ii faca sa cheltuiasca. Ocazional A-fu si A-Hong tranporta droguri si compusi bruti ale amfetaminelor pe care le revand nu fara greutate gangsterilor locali de tot soiul. A-Hong doreste sa o rascumpere pe sora sa, Ting Ting, vanduta ca sclava sexuala de propria familie. Cand A-Hong nu mai reuseste sa dea de urma stapanului lui Ting Ting, el intra in legatura cu San Mei, una dintre prostituatele care au livrat-o pe sora sa comanditarului. San Mei este la randul sau captiva in bordelul condus cu eficienta de Wu-niang, pentru ca viza de Taiwan promisa de seful sau in urma cu trei ani nu mai soseste.

Sils Maria - costume si masti

Curioasa experienta, acest “Sils Maria”, cel de-al 16-lea film pe care il propune publicului Olivier Assayas. Un mix de dramoleta à la “All about Eve”, de sfasietoare ambiguitate feminina à la “Persona”, de reflectii pe tema creatiei care te inghite de nu te mai vezi (“Irma Vep”), de viraje explicative prin cultura teen, de teatru in film. Te astepti ca prajitura sa creasca spectaculos, de fapt ea ramane plata, iar cand musti din ea, o gasesti foarte densa, greu digerabila pe alocuri. Lejeritatea aeriana din varianta engleza de titlu, “Clouds of Sils Maria” creeaza asteptari false, norii afectati fenomenului “Maloja Snake” plutesc jos si invadeaza serpeste valea Engadin, uneori deghizati in inocente brume matinale. La fel si filmul lui Assayas. Arta vs Viata, raporturile cu sinele fragilizat/ vampirizat de un rol si de varsta biologica, gelozia si competitia feminine, manipularea, ego(t)ismul artistului si raportul acestuia cu bula succesului samd. Toate acestea se inghesuie pe raftul numit „tematica filmului”. Trama este eminamente bergmaniana , o poveste despre teatru, actori si mai ales actrite care vorbesc nemasurat de mult. Se schimba politeturi si fraze memorabile, se uraste urat, se face apel la cruzime in aproape orice bucata dialogata, cuvintele nu sunt niciodata inocente.

FIF La Rochelle - Note grabite de prima zi de festival sau invatam, invatam si iar invatam….

Este considerat azi al doilea festival din Franta la capitolul numar de spectatori. Este bine delimitat de confratele sau mai mare, Cannes, ca specific : nu exista competitie, festivalul se axeaza pe programe retrospective si tematice, mai permeabile decat standardele competitiilor, nu ai standuri reprezentand case de productie si distributie, desi numarul de exploatanti de sala invitati si de cinecluburi prietene nu este deloc de lepadat. Are o varsta respectabila (42 de ani anul acesta) este care va sa zica un festival matur.

Iata cel putin trei motive care m-au facut sa ma indrept vara aceasta spre La Rochelle, data fiind absenta de la TIFF. Am vrut in primul rand sa compar un festival pe care-l cunosc relativ bine, recte TIFF-ul autohton, cu altceva. A trecut prima zi de festival si tot imi zic ca merita calatoria si formalitatile destul de agasante de obtine o « carte permanente » intre alte formalitati agasante legate de calatoria in sine.

Este free, este online, este festivalul de film nomad gazduit de MUBI

Ocupata fiind zilele acestea cu primele proiectii din festivalul filmului francez, nu am avut timp sa anunt un eveniment de care m-am indragostit instantaneu a doua oara ca intaiasi data : este online, propune acces gratuit la vizionare, se intinde pe o perioada confortabila de timp (1-14 noiembrie), propune 20 de filme de vazut dintr-o multime de tari si despre o multime de subiecte, propune doua competitii dintre care un premiu al publicului si mai ales abordeaza o tema imperiala, nomadismul in era globalizarii. Vorbesc despre DCIFF (“Dialogue of Cultures International Film Festival”) .

Eu una am inceput cu corespondenta dintre Jonas Mekas si JL. Guerin pe care o pandesc de cand cu expozitia de la Centre Pompidou pe care bineinteles ca nu am putut-o vedea.

Intentionez sa-mi petrec viitoarele seri neafectate deja festivaluluil filmului francez vazand filmele din lista propusa pe MUBI. Ma voi grabi probabil sa intru in filmul filipinez Century of Birthing de Lav Diaz care promite nu mai putin de 5 parti. Interesant mi se par si L'anabase de May et Fusako Shigenobu, Masao Adachi et 27 années sans images de Eric Baudelaire, É na terra não é na lua de Gonçalo Tocha ori Railway Redemption de Santiao Posada. De fapt, cum niciunul dintre aceste titluri nu va iesi vreodata in salile noastre, toate merita incercate, apreciate, votate.

De citit in weekend

Fandom, cea de-a treia dimensiune a universului fantastic care se tese in jurul unui tip de exceptie (Stanley Kubrick in cazul acesta) are regulile lui interne, speculeaza fetish-uri deja cunoscute sau construieste altele noi dupa acelasi tipic. Eu una nu l-am inteles niciodata (mi-aduc aminte de marea expozitie Hitchock pe care, vizitand-o, m-am simtit mai straina ca niciodata de demersul fetisist asumat al actiunii). Aici, un scurt comentariu despre o faimoasa jacheta tivita cu blana.

xxxxx

Cum sambata am vrut sa profit de programul de vacanta propus de cinemateca, am vazut intre altele “Battling Butler”. Numele lui Joseph M. Schenck era acolo, pe generic, in calitate de producator executiv si mi-a sarit evident in ochi cateva ore dupa aceea, cand m-am apucat sa citesc pe “The Chiseler” articolul  dedicat nu atat vietii cat disparitiei unui cineast uitat in prezent, John Adolfi.

De citit-efemeride cinematografice si alte bunatati din trecut

Rare sunt siturile care nu numai ca monitorizeaza, ci si comenteaza efemeride cinematografice, eu il recomand azi pe Zoom arrière.

TIFF 2013 Ziua 9: "The Act of Killing"

Coincidenta face ca pe parcursul editiei de anul acesta a TIFF sa ma fi lovit de aproximativ acelasi set de subiecte interconectate : justitia, etica si umanitatea chestionate in contexte istorice dificile (vezi filmele lui Eyal Sivan), rolul cinema-ului in confectionarea istoriei ideilor si in arsenalul propagandistic, reconsiderarea notiunii de film document din perspectiva cinema-ului. N-avea deci cum sa lipseasca din bagajul de filme vazute “The Act of Killing”, documentarul lui Joshua Oppenheimer, “pelicula soc”, greu de inghitit si in acelasi timp musai de vazut. Ultima mea proiectie de anul acesta la Cluj sta, probabil, alaturi de “The Specialist", pe policioara special destinata celor mai importante filme, daca este sa ma iau dupa timpul pe care l-am petrecut ulterior rumegandu-l si chestionandu-l. N-as fi indraznit sa scriu despre el daca n-ar fi fost vecina mea de scaun, care timp de doua ore si jumatate a baut vreo doua beri, a bifat o galeata de pop corn si apoi a oftat indelung, evident excedata de lungimea acestui film care se incapatana sa nu se termine. Nu cred sa fi avut eu bafta de-a fi intalnit singurul spectator opac din sala, ma gandesc acum ca poate asta a fost reactia mai multora la senzatia aceea de jena, neliniste, mahnire si indigestie pe care ti-o induce “The Act of Killing”.

Filmul apare in program cu mentiunea “genul: documentar” desi multa lume nu intelege colectia aceasta de film in film, de scene jucate (prost) de-o gasca de batranei cu tamplele gri si fara prea multi dinti ramasi in gura, cu sedinte de machiaj, cu confesiuni in fata camerei de filmat, cu citate din filme de propaganda de acum 50 de ani, cu alternarea cotidianului de acum cu istoria de atunci. Despre bazarul acesta, cineastul Joshua Oppenheimer spune urmatoarele:

“It's a form of documentary. It's really a documentary of the imagination rather than a documentary of everyday occurrence.”

Pornim deci la drum cu sentimentul ca ne-am imbarcat in trenul in care nu trebuia, intr-o directie cumva perpendiculara pe notiunea de cinema de sambata seara cu galeti de popcorn, sticle de bere si urari de “distractie placuta” la intrarea in sala.