Gala filmului japonez (24-30 iunie 2011)

Ambasada Japoniei

In fiecare an imi face placere sa anunt “Gala filmului japonez”, chiar daca in ultimul timp aceasta manifestare culturala s-a restrans (acum doi ani si mai bine, festivalul varatic era agrementat de o contraparte tomnatica numita “zilele filmului japonez”, astfel incat departamentul cultural al Ambasadei Japoniei marca puncte consecutive si la categoria filme clasice si la cea legata de productiile  japoneze cele mai recente). Dar sa nu ma plang, am salutat si voi saluta mereu efortul organizatorilor (Ambasada Japoniei, Fundatia Japonia, Cinemateca Romana prin Arhiva Nationala de Filme) de a proiecta timp de cateva zile filme care nu vor iesi niciodata in salile de cinema.

Editia de anul acesta a festivalului se desfasoara intre 24 si 30 iunie 2011 si propune o selectie de sapte filme. Locatia este ca de obicei sala de proiectii a Cinematecii din strada Eforie, iar intrarea este tot ca de obicei libera.

Gala Filmului Japonez 24-30 iunie

Este un fapt obisnuit acum: de doua ori pe an, Ambasada Japoniei si Japan Foundation ofera publicului bucurestean o saptamana de film japonez la sala Eforie a cinematecii romane. Filmele sunt selectionate cu atentie si, lucru rar, traduse cu minutiozitate, astfel incat cele mai diverse gusturi in materie de cinema sa fie satisfacute.

Iata ce cuprinde programul din vara aceasta:

Femei in oglinda (Kagami no onnatachi) - de Kiju Yoshida

In 2002, cind “Femei in oglinda” a fost prezentat la Cannes, s-a afirmat ca ultimul film al lui Kiju Yoshida nu are nimic nou sau extraordinar de spus despre o tragedie despre care unii dintre cei mai mari regizori ai Japoniei au vorbit deschis de acum ceva timp - este vorba printre altii de Shohei Imamura (“Black Rain”) si Akira Kurosawa (“I Live in Fear: Recordon a Living Being”, “Rhapsody in August”). S-a mai afirmat de asemenea ca Yoshida amesteca amintirea bombei de la Hiroshima intr-o poveste contemporana cu iz de thriller psihologic care de fapt ar merge bine mersi si fara includerea acestui subiect dureros si cumva lasat la o parte din istoria Japoniei. As zice ca cei care afirma asta nu prea au inteles filmul lui Yoshida si nici mesajul acestuia. La urma urmei, despre istorie, despre trauma bombei atomice se poate povesti nu numai in mod ultrarealist, asa ca in “Black Rain”. Yoshida a ales o cale mai intimista de a vorbi despre istorie si despre influentele ei asupra prezentului, perspectiva aceasta nu-mi pare deloc mecanicista si rigida.

Wikipedia

"Sanmon yakusha / By Player / Actor de rol secundar" de Kaneto Shindo

Mydramalist

“De ce batrini ca mine mai fac inca filme?” se intreaba retoric octogenarul Kaneto Shindo cu ocazia unui interviu dupa ce ultimul sau film “Sanmon yakusha“ a iesit in salile de cinema in 2000. Raspunsul ar fi tocmai pelicula respectiva, un soi de trecere in revista nu numai a activitatii sale de regizor, nu numai o celebrare a activitatii companiei de productie de film independent Kindai Eiga Kyokai care in acel an implinea 50 de ani, ci, mai ales, o rememorare a propriei filmografii si a colaborarilor din trecut cu actorii sai preferati. La acea data si Taiji Tonoyama (Tai-chan), eroul filmului “Sanmon Yakusha” si actrita Nobuko Otowa decedasera de cancer, iar Shindo se hotaraste sa reia un proiect mai vechi, pe care-l gasise dificil de pus in aplicare cu ani in urma, si anume viata unui actor de rol secundar. 

Donald Richie - "Portrete japoneze"

ComunicateMedia

Am cumparat cartea asta (Donald Richie, "Portrete japoneze", Quality Books 2007, traducere Andreea Davidoiu si Claudiu Vinte) din curiozitate si am gasit-o interesanta, mai ales pentru cei interesati de Japonia in general si de peisajul cultural al Japoniei in special.

Portretele lui Richie merg de la persoane absolut anonime (comisul de pravalie, florareasa in dublu exemplar, boschetarul, vecina scandalagioaica, bucatarul aspirant) pina la personalitati publice ultracunoscute (regizori de film, actori, reprezentanti ai showbiz etc). Portretele lui Richie pot fi comice, melancolice, auto ironice, dar nu au nicidecum aerul acela de reportaj de senzatie gen "am avut placerea sa ii pun intrebari fara sens lui Nagisa Oshima" de exemplu. Este evident ca autorul a meditat adinc asupra acestor intilniri memorabile cu Mishima, Kawabata, Ozu, Ichikawa, Chishu Ryu, Eiko Matsuda si multi altii pe care colectia sa de portrete ii citeaza. Este de asemenea evident ca postura sa de strain intr-o Japonie a anilor 50-90 i-a permis sa vada si sa inteleaga o mentalitate pe care multi o considera exotica si atit.