Exista filme de care te apropii instantaneu, care-ti cad cu
tronc din primele secvente, pe care, vorba unui comentator, ai chef sa le
imbratisezi pentru ca poseda un magnetism aparte. Este experienta pe care am trait-o inca din primele minute
ale proiectiei celui de-al doilea film al lui Joachim Trier, aflat in
competitia festivalului TIFF de anul acesta. O editie anterioara a festivalului
mi-l revelase pe regizor, programand proiectia lungmetrajului sau de debut, un
elegant alb-negru cu titlu de expozitie de arta, “Reprise”. Se vorbea mult
acolo, despre scris, genialitate artistica, totul sau nimic, prietenie,
onestitate artistica si succes, ba pe alocuri si despre sentimentul amoros.
Al doilea lungmetraj al lui Joachim Trier, “Oslo, 31. August” se situeaza pe o orbita
putin diferita. Este genul de poveste aparent lineara care incape confortabil
in 24 de ore, timp care poate concentra retrospectiva unei intregi vieti. Viata
lui Anders mai precis, care la 34 de ani isi incheie tratamentul pentru adictia
severa la drogurile de tot felul si incearca fara convingere sa-si repuna viata
pe picioare, mai mult impins de relatia cu ceilalti decat de propria dorinta de
a o lua de la capat.
