Paprika de Satoshi Kon

今 敏 - Satoshi Kon (12.10.1963 - 24.08.2010)

Stia el ce stia Satoshi Kon atunci cind si-a numit compania “Madhouse Studio”: toate filmele sale propun explorari ale psihicului perturbat, metamorfozari ale realitatii intr-o spirala a iluziei iesita de sub control (Perfect Blue), un du-te vino intre trecut si prezent care rupe linearitatea timpului (Millenium Actress, Tokyo Godfathers), problematica amintirii, uitarii si a pierderii identitatii (Paranoia Agent). Satoshi Kon adora filmele, internetul si povestile, mitologia, SF-ul, Philip K. Dick, Alfred Hitchcock, thrillerul si prefera sa-si puna intrebari de etica si morala printre altele.

Sursa: www.japanator.com

Evident, Paprika (2006), ultimul sau lungmetraj animat, aduna un pic din toate acestea intr-o sarabanda de momente foarte imaginative si atit de viu colorate, incit nu ma pot abtine sa nu ma gindesc la arta psihedelica. Ai crede ca este un film pentru copii, numai ca in Statele Unite a fost restrictionat R pentru violenta si nud, scena care a socat cenzura americana este insa doar tulburatoare prin frumusetea grafica. Nu, nu este hentai, ci doar o explorare a psihismului uman in care sexualitatea este sugerata cu multa finete.

Grizzly Man intre “bunul salbatic” si sfint

Flixster

“Grizzly man” se vrea a fi ca un documentar despre viata si moartea lui Timothy Treadwell, activist ecologist american care a petrecut 13 veri in parcul national Katmai, in Alaska, printre ursii grizzly, pana in 2003, anul in care el si prietena sa, Amie Huguenard, au fost mincati de vii de un urs infometat. Acestea sunt faptele, numai ca regizorul este Werner Herzog. Or lui ii place sa stearga bariera intre fictiune si realitate si sa expuna fapte destul de improbabile si de extreme, ba chiar sa le transforme din simple fapte diverse in pretexte pentru incursiuni in cautarea adevarurilor profunde… Herzog declara la un moment dat intr-un interviu :

“Nu se poate observa natura umana decat in conditiile cele mai extreme. De exemplu, daca vrei sa analizezi un metal, il expui la temperaturi extreme, la presiuni extreme, la radiatii extreme, ca sa ii definesti natura. Este o problema de intensitate.” 

Iar in Tim Treadwell, un om fara nici o formatie in biologie, fondatorul narcisic si iluminat al organizatiei “Grizzly People”, aparatorul eroic si autoproclamat al ursilor din rezervatie, deseori paranoic sau mitoman, considerat nebun sau retardat mental de catre rangerii parcului si populatiile indiene din apropiere, Herzog a gasit o personalitate extrema si un pretext nesperat de adecvat.

Camera de Supraveghere - Spying Cam - Frakchi

Inchipuiti-va o camera de hotel ieftin, in care doi barbati indura zile de-a rindul caldura de infern si plictisul in asteptarea unor ordine misterioase si asta intr-o claustrare totala. Intre ei, o camera video, o carte si o relatie complicata si tensionata.Unul dintre ei, mascul dominant la vreo 30 de ani, agresiv si violent (aflam incetul cu incetul ca este politist dar nu intelegem prea bine daca rolul lui este de a-l proteja sau de a-l tine pe celalalt sub supraveghere). Acesta din urma (Choo Heon-Yeop), mult mai fragil si mai tinar, student, accepta cu pasivitate fanfaronada zgomotoasa a gardianului sau. Personalul hotelului ii spioneaza discret crezindu-i gay. Ei insisi spioneaza cuplul din camera de alaturi printr-o gaura facuta in peretele despartitor. Ce-ar fi sa facem un film? propune cel tinar intr-o zi. Ok, zice celalalt, numai sa fie de actiune, in nici un caz melodrama in care se sta si se vorbeste, asta plictiseste de moarte. Subiectul este ales, cel tinar a citit deja “scriptul”, este chiar “Crima si pedeapsa”, mai precis o discutie intre Raskolnikov si Sonia. Surprinzator, politaiul (Yang Young-Cho) alege rolul Soniei, se pasioneaza pentru proiect, incearca sa mimeze ceea ce crede el ca ar trebui sa fie vocea blinda si tremurata a unei femei, schiteaza legaturile dintre personaje pe spatele unui calendar sexy. Raskolnikov se multumeste sa ii dea morocanos replica si indicatiile de regie. Si asta pentru ca el traieste dubiile si spaimele lui Raskolnikov, el este Raskolnikov. Manipulind incontinuu camera, tinarul dezvaluie fragmentar si haotic propriul trecut fata de care se simte vinovat.

Ten Canoes - Zece canoe

Filmul regizorului veteran Rolf de Heer a fost difuzat la festivalul TIFF Transilvania 2007 datorita canalului de televiziune Cinemax. Tinarul public clujean l-a gasit poate cam lung si cam plictisitor, data fiind circulatia furibunda de brichete, pungi cu pop corn si sticle ocazionata de proiectia in aer liber. Multumesc pe aceasta cale domnisoarelor care, asezate in spatele meu m-au informat sotto voce despre ultimul racnet in materie de pantofi si anumite probleme de viata tare triste care contrastau puternic cu chestia aia care se derula pe ecran.

Sursa: Wikipedia

Asadar “Ten Canoes” se inscrie pe lista filmelor facute despre populatiile indigene din punctul acestora de vedere, o tendinta in care intra, de exemplu “The Fast Runner” un film despre societatea traditionala a inuitilor si “The Story of the Weeping Camel”, o privire asupra populatiilor mongole inca nomade. Este vorba deci de lung metraje, lumi fictionale cu valoare artistica si nicidecum de documentare National Geographic, poate mai apropiate, artistic vorbind, de proiecte precum “37 Uses for a Dead Sheep (the story of the Pamir Kirghiz)”, fals documentar al unui making of al unui film  care nu a existat niciodata. Filmul rezultat din parteneriatul lui Rolf de Heer cu comunitatea aborigena din Ramingining este prima pelicula australiana realizata cu participare exclusiv aborigena.

No Body is Perfect

Sursa

Acum citiva ani, producatorul Emmanuel Prevost a incredintat regizorului franco-elvetian Raphael Sibilla proiectul acestui documentar, un pic mai special. Filmarile au durat cam trei ani, post-productia a mai luat si ea ceva timp, iar "No Body is Perfect" a fost vazut pentru prima oara la festivalul de la Locarno la sectiunea "Filmmakers of the Present". Documentarul incearca sa exploreze fatetele multiple ale sexualitatii, ale raportului oamenilor cu corpurile lor, ale limitelor pe care oamenii si le impun in ceea ce priveste propria sexualitate intr-un context in care tabuurile societatii sint din ce in ce mai lipsite de semnificatie pentru individ.

Un astfel de documentar poate capata aerul acela socant–senzational care se multumeste sa indoape retina spectatorului cu tot soiul de imagini care mai de care mai spectaculoase. "No Body…" este insa mai degraba un film educational, informativ, o trecere in revista destul de sobra a unor practici considerate "transgresive". Si pentru aceasta producatorul si regizorul au facut o lunga si cuprinzatoare calatorie, din Europa pina in Statele Unite, trecind prin Japonia si Brazilia in cautarea oamenilor dispusi sa vorbeasca de propria lor intimitate.

Podul - The Bridge

Sursa: Wikipedia

Documentarul lui Eric Steel a fost programat la festivalul TIFF 2007 la sectiunea “Fara Limita” si are ca punct de plecare un articol aparut in “New York Times” dedicat celor care aleg sa se sinucida aruncindu-se de pe podul “Golden Gate care domina peisajul orasului San Francisco. Echipa de filmare a petrecut anul 2004 incercind sa surprinda cit mai multe astfel de “evenimente nefaste”, a contactat apoi familiile si prietenii celor morti in dorinta manifesta de a intelege pe de o parte ratiunea gestului lor ultim si pe de alta parte fascinatia pentru aceasta ultima destinatie. Tonul este retinut si sobru, subiectul ales este simtit cam deranjant, mai ales de cei pentru care sinuciderea este un pacat capital si nu o optiune personala. Montajul este astfel realizat incit destinele celor disparuti se impletesc unele cu altele, banda sonora urmareste in crescendo frumoasele panoramice, iar naratorul-intervievator este eliminat din start astfel incit marturiile celor vii sa se contopeasca unele in altele. Poate tocmai lipsa acestei autoritati narative care sa dirijeze oarecum filmul i-a facut pe multi sa spuna ca “The Bridge” are un aer manipulator (fie prin glorificarea suicidului, fie prin reducerea sinucigasilor la gestul lor final). Sa spunem doar ca Eric Steel nu a redus sinuciderea la statutul de simptom al unei boli mentale si ca finalul vorbeste mai ales de libertatea individului de a se asuma.