In 2002, cind “Femei in oglinda” a fost
prezentat la Cannes, s-a afirmat ca ultimul film al lui Kiju Yoshida nu are
nimic nou sau extraordinar de spus despre o tragedie despre care unii dintre
cei mai mari regizori ai Japoniei au vorbit deschis de acum ceva timp - este
vorba printre altii de Shohei Imamura (“Black Rain”) si Akira Kurosawa (“I Live in Fear: Recordon a Living Being”, “Rhapsody in August”). S-a mai afirmat de asemenea ca
Yoshida amesteca amintirea bombei de la Hiroshima intr-o poveste contemporana
cu iz de thriller psihologic care de fapt ar merge bine mersi si fara
includerea acestui subiect dureros si cumva lasat la o parte din istoria
Japoniei. As zice ca cei care afirma asta nu prea au inteles filmul lui Yoshida
si nici mesajul acestuia. La urma urmei, despre istorie, despre trauma bombei
atomice se poate povesti nu numai in mod ultrarealist, asa ca in “Black Rain”.
Yoshida a ales o cale mai intimista de a vorbi despre istorie si despre
influentele ei asupra prezentului, perspectiva aceasta nu-mi pare deloc
mecanicista si rigida.
 |
| Wikipedia |
