Prea lent, prea teatral si vorbaret, Manoel de Oliveira nu se conformeaza standardelor hollywoodiene si nici celor ale cinema-ului european usor de masticat. Ar mai fi si tematica filozofic-morala abordata de filmele sale care reiau fara incetare esecul amoros, configuratia raului si/sau a gratiei divine, amintirea, imbatrinirea, relatia dintre arta si viata ca atare si nu in ultimul rind miturile si virstele unei natiuni (cea portugheza in special) si a civilizatiei occidentale in general. Filmele sale sint astfel constructe percepute de multi spectatori ca fiind povesti demodate, foarte stilizate si cumva bizare, care sfirsesc prin a intriga pentru ca la baza lor pare a sta totdeauna o fabula sau o poveste. Sfirsitul unui film de Oliveira este atit de deconcertant incit spectatorul nu prea stie cum sa-l ia, deseori se vorbeste despre o glumita nesarata sau prea criptica.
