"Syndromes and a Century" de Apichatpong Weerasethakul

Call Me Joe

Regizorul Apichatpong Weerasethakul are un nume atit de complicat, incit prefera sa i se spuna "Joe". Si asta de cind, student fiind, frecventa Institutul de Arta din Chicago. Mai intii arhitect si artist multimedia, Joe a facut deja patru lung metraje ("Mysterious Object at Noon", "Blissfully Yours", mult laudatul "Tropical Malady" si nou creatul "Syndroms and a Century") care au rupt gura tirgului. S-a vorbit despre ele ca fiind expresia unei "constiinte metatextuale a filmului european" (Michael Koresky) si o dovada a "cosmopolitanismului transnational" (Brett Farmer) al autorului, un exercitiu viu al unui fel de proustianism vizual... Joe, mai modest, spune ca isi tine jurnalul facind filme. Situat de critici in casuta regizorilor experimentalisti pentru care povestea si twisturile ei au foarte putin interes, Joe se intilneste pe undeva cu Tsai Ming-liang. Respectat de Pen-Ek Ratanaruang ("Invisible Waves") si de Im Sang-soo, Joe este foarte putin cunoscut in patria natala, Tailanda, unde horror-urile si comediile sint pe primul loc in topuri. Cinematograful european il apreciaza enorm (Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes 2004 pentru "Tropical Malady" printre altele) si ii finanteaza ideile.

 Sursa: kickthemachine

Half Moon - Niwe mung

Sursa: www.flixster.com

In Iran, cinematograful are citeva "atuuri" importante care i-au creat specificitatea: minimalismul si lipsa actorilor profesionisti, a mijloacelor tehnice, a distributiei, cenzura politica si religioasa, lipsa salilor de cinema si a unui real suport din partea statului, astel incit creatia regizorilor iranieni este mult mai cunoscuta peste hotare, unde obtine constant premii si recunoastere internationala decit in tara de origine. Regizorul iranian este obligat sa fie rind pe rind actor, scenarist, propriul producator, uneori si cameraman si faptul de a fi factotum il face sa aiba o perceptie aparte. Operele realizatorilor deveniti clasici precum Mohsen Makhmalbaf, Amir Naderi, Jafar Panahi si mai ales Abbas Kiarostami sint aclamate pentru suflul proaspat, simplitatea si finetea unor scenarii care sint decupaje ale vietii de zi cu zi, frumusetea si plasticitatea cadrelor.

"The Wild Blue Yonder" de Werner Herzog

Prima secventa a filmului - plan apropiat pe fata lui Brad Dourif care ne anunta foarte hotarit, fixind camera cu ochii lui albastri si fara sa clipeasca nici o secunda, ca el este un extraterestru venit din galaxia Andromeda si obligat sa traiasca pe Pamint. El povesteste cum Andromedanii au aterizat in masa pe planeta noastra cu ceva timp in urma si s-au integrat in parte vietii pamintene.

Sursa: wileywiggins.com

Numai doi actori pot fi convingatori pronuntind astfel de replici memorabile fara sa cada in ridicol: Brad Dourif si Klaus Kinski. Amindoi au o privire halucinata si o intonatie magnetica. Il stiti pe Dourif, l-ati vazut in mai multe roluri de personaje deranjate psihic: in "Zbor deasupra unui cuib de cuci" de Milos Forman, in "Ochii Laurei Mars", "Wise Blood" (John Huston, 1979) sau "Blue Velvet" (David Lynch, 1986). Si daca nu, sigur l-ati vazut in rolul lui Grima Wormtongue din "Stapinul inelelor", sau cel putin l-ati auzit, pentru ca Dourif "face" vocea lui Chucky, papusa ucigasa in seria omonima de filme horror.