Un pic de TIFF la Bucuresti (9-17 iunie)

Aflu, bineinteles prea tarziu, ca s-a lansat deja picul acela de TIFF care, in mod traditional deja, ajunge si pe la Bucuresti imediat dupa festival. Puteti gasi programul aici. Mi se par ingrozitor de putine filme fata de cele 240 proiectate la Cluj, dar sa fac bine sa nu mai cartesc, filmele de festival sunt atat de rare in meniul saptamanal al unui iubitor de cinema bucurestean, incat merita sa ne organizam cel putin o deplasare la sala de la MTR.

Kuki ningyo/Air Doll (2009), ultimul film al lui Hirokazu Kore-Eda pe care el insusi l-a scris, regizat, montat si produs (nu l-am vazut la Cluj, dar fiind vorba de unul dintre cele doua filme japoneze de anul asta mi-ar parea rau sa il mai pierd inca o data). Povestea imi pare cunoscuta din scurtmetrajele de animatie de la Anim’est, regizorul insa ma intereseaza de la “Nobody Knows” incoace.

Jurnal de TIFF - ziua 3

Tema zilei 3 imi pare sa fi fost “terapia ca mod de a suporta viata”, iarasi am facut ce am facut si din cele 40 de proiectii posibile in cele 13 locatii programate pentru ieri am ales 4 filme cumva inrudite.

Huacho

“Huacho”, singura exceptie din program. Filmul lui Alejandro Fernández Almendras face parte din focusul pe cinema-ul chilian si abordeaza intr-un stil personal o tema draga cinematografului de buget restrans: saracia si viata la tara in ziua de azi cand mizeria nu exclude telefonul mobil, mall-ul si calculatorul. Dupa cum spune cronicarul, “huacho” (“abandonat”, “bastard”) este cumva cotidianul vazut ca echilibristica complicata, calculata cu parcimonie pana la ultimul peso: factura de curent este platita dupa decablarea de la alimentarea cu curent, hainele noi sunt purtate o zi-doua fara sa li se scoata etichetele pentru a putea fi schimbate (tot e bun la ceva sistemul de returnare a produselor de care cumparatorul nu este multumit), cu patroana se poate discuta despre un posibil avans (chiar daca refuzul este cu zambetul pe buze). Abordarea aproape documentara este dublata de o structura in patru parti care urmareste pe fiecare din cei patru membri ai unei familii in rutina cotidiana pe decursul unei aceleiasi zile. ”Rashomon” nu-i departe, numai ca cele patru povesti sunt simple si cumva calchiate una pe alta, nu exista mister de dezlegat, iar cele patru personaje, de la bunic pana la nepot au totul in comun, in special raportarea fata de bani si recursul sistematic la minciuna. Aceasta se dovedeste cea mai eficace in complicatul proces de pastrare a stimei de sine pe linia de plutire.