TIFF 2011: “Les amours imaginaires” de Xavier Dolan

Acum un an, programul TIFF includea primul film al realizatorului canadian Xavier Dolan, “J’ai tué ma mère”, una dintre surprizele Quinzaine des Réalisateurs 2009 a festivalului de la Cannes unde a fost dealtfel recompensat cu trei premii. Mi-a revenit mie sarcina de a-l traduce si tin minte cat m-am invartit in jurul liniilor de dialog pentru a intelege mixul acela de violenta si afectare, destul de enervant. A fost nevoie sa vad filmul, sa las la o parte varianta in engleza, foarte seaca si sa refac traducerea pornind direct de la franceza canadiana pentru a-mi da seama ca de fapt “J’ai tué ma mère” nu este deloc o pelicula de neglijat.

Am asteptat cu rabdare ca voiajul efectuat de noul film al lui Dolan, “Les amours imaginaires“ sa faca o oprire si pe la noi. L-am vazut deci la editia primavaratica a unui festival cinema francofon, l-am regasit programat de catre TIFF in sectiunea nou nouta “Wasted Youth”. Ma simt vinovata ca pana acum n-am suflat niciun cuvant despre cele doua pelicule semnate de un cineast foarte tanar cu totul aparte, asa ca incerc sa-mi linistesc constiinta.

Jurnal de TIFF ziua 5 (2): "Jiro dreams of Sushi"- de David Gelb

Iata un mic documentar fara pretentii pe care amatorii de film de autor il vor incadra la categoria “placeri vinovate” pentru ca prea seamana cu paginile glasate ale revistelor sic. Are aer de emisiune teve, dar este interesant. “Jiro dreams of sushi” vorbeste despre un star venerat de atat de putina lume, incat te umfla rasul. La fel, te umfla rasul cand citesti motivatia care l-a impins pe cineastul David Gelb sa faca acest film. Amatorii de film documentar vor deplange poate futilitatea subiectului (e aproape indecent sa vorbesti despre un bar de sushi care produce doar unicate, despre filosofia consumarii unui sushi proaspat, facut la botul calului) sau il vor clasa la categoria ”cochetarii de vacanta”.

Sursa: TwitchFilms

Jurnal de TIFF ziua 3 (3): "Báng-kah / Monga" de Doze Niu

Semnat de actorul si de curand regizorul taiwanez Doze Niu (imi permit sa-i semnalez debutul regizoral, mockumentarul  aproape-autobiografic “What on Earth Have I Done Wrong?!”) “Monga” este un pur produs al cinematografului cu gangsteri din zona Asiei de Sud-Est. Ciudat este ca, propunand o poveste incepe in 1986 si se termina cativa ani mai tarziu, acest film din 2010 adopta voit codurile narative si ideologia dulcelui stil melodramatic cultivat acum 30 de ani in acest gen de cinema. Un film cu gangsteri retro deci. Actiunea este plasata intr-unul dintre cele mai vechi cartiere din Taipeh, teren de confruntare intre doua bande rivale. 

Sursa: Wikipedia

In Payne

Va rog, nu faceti ca mine. Adica, daca ati vazut in programul septembrie-octombrie al Institutului Francez din Bucuresti ca zilele astea ruleaza "Boarding Gate" de Olivier Assayas, sa nu va ambalati, e inutil. Eu asa am facut si am luat la schimb o mare teapa. "Boarding Gate" va rula la sala "Elvira Popescu" dar dupa 24 octombrie; pe "Electroma" lui Daft Punk l-am pierdut, iar "Du levande / Noi cei vii" al lui Roy Andersson pe care mi-l doream tare mult a disparut din program. Program care nu a fost anuntat/modificat nicaieri, mai putin la avizierul salii Institutului si pe situl Institutului. Verificati deci cu atentie programul inainte de a pleca de acasa, eventual aruncati un ochi si la cel al Muzeului Taranului Roman pentru o varianta de urgenta (eu nu am facut-o si am ratat in consecinta o proiectie civilizata de scurtmetraje cu "Bricostory" si "Megatron" la pachet cu "Joi") altfel intrati in panica si ajungeti in lipsa de altceva la cinema "Patria" unde ruleaza acum "Max Payne".

Este singura data cind voi afirma ca sint de acord cu cei care descarca filme de pe internet, am trait sa ma vad scriind asta: nu numai ca filmul este o catastrofa, biletul scump pentru sala subreda cu sunet infundat, dar si publicul a fost pe masura. Frustrare imensa, sa zicem ca se poate si mai rau, sint altii care o patesc la filme care cel putin merita vazute la cinema, cititi aici. Inca un coleg de suferinta, care in plus a platit mai mult pentru spectacolul gratuit din sala si bruiajul corespunzator.

HARD BOILED - coregrafia gloantelor si nostalgia amintirii

Motto : Actually, I hate violence, I hate it – John Woo 

Foarte multi cinefili s-au intrebat la un moment dat cum ar fi fost daca la sfirsitul anilor 80 si inceputul anilor 90 filmele lui John Woo nu ar fi ajuns sa circule in cinematografele occidentale. Si toata lumea ramine convinsa ca importul acesta de filme din Hong Kong, a carui cinematografie era in plina inflorire la acea epoca, a adus un suflu nou in modul de a percepe actiunea; Hollywoodul a preluat dupa acea mare parte din “cliseele John Woo” ba chiar pe regizorul insusi in incercarea de a asimila stilul foarte vizual in care este perceputa actiunea. “Hard Boiled” este ultimul film din perioada sa hong-kongheza, terminat cu putin timp inainte de a se muta cu arme si bagaje in America. “Hard Boiled” este si ultima parte a unei trilogii, alaturi de “A Better Tomorrow” si “The Killer”, filme devenite de atunci productii cultissime in ochii adoratorilor filmului de actiune. Cum s-a scris enorm despre stilul hipervizual al lui John Woo, eu nu doresc decit sa pun degetul pe citeva aspecte care mi se par interesante in acest film.

Infernal Affairs - O trilogie made in HongKong

Flixster

Sint foarte la moda trilogiile in cinema: Lord of the Rings, Matrix, Piratii din Caraibe, identitatea-suprematia-ultimatumul lui Bourne, Shrek etc. Ele ne populeaza sezoanele cele mai propice pentru premierele filmelor de mare buget sau promo-urile zgomotoase de variante pe DVD, laudindu-se care mai de care cu diverse chitibusuri care sa  lungeasca sosul episodului 1 pina in pinzele albe. Moda afecteaza, in egala masura, fantasy-ul, SF-ul, comediile, filmele de animatie si in special cele de actiune. Ca regula generala, episodul 1 spune ce are de spus, dupa care producatorul vede ca merge reteta si  hotaraste sa o uzeze turnind episoadele 2 si 3 la simultan eventual, ca sa faca economii. Legatura dintre episodul 1 si ceea ce urmeaza se face simplist, folosind punctele de suspensie, twisturile de ultima ora pe post de “va urma”. Sequel-ul leaga la propriu actorii de rolurile jucate intr-un prim episod, iar imaginarul public desavirseste aceasta tendinta ducind-o pina la identificare. Un singur exemplu in acest sens: bietul Orlando Bloom strivit poate pentru totdeauna de blondoarea elfului Legolas.