Ultimul film al tinarului regizor
tailandez a facut destule valuri pro si contra in salile de cinema.
Deja foarte apreciat mai ales pentru "Last Life in the Universe"
din 2003, Pen-ek Ratanaruang face parte din grupul celor care folosesc intensiv
amestecul (de genuri, de actori de diferite nationalitati, de limbi
vorbite, de destinatii), ambiguitatea (referindu-ma strict la
"Invisible Waves" nu mi-este inca foarte clar daca eroul
cauta razbunare sau rascumpararea propriilor pacate), sentimentul
iminentei unui rau confuz care poate veni de oriunde. Or aceasta
mixitate care vrea sa ramina ambigua pina la sfirsit poate fi cu
dus-intors, sint multi cei care considera ca filmul este prea lent,
cu o poveste prea simplista, nici manifest poetica, nici realista,
nici thriller, nici comedie. Cei mai inraiti l-au vazut pe Pen-ek
indragostit de lipsa de noima a universului sau si de frumusetea
imaginilor filmate de Christopher Doyle (directorul de fotografie de
origine australiana este considerat de unii ca fiind personal
responsabil de distrugerea cinematografului asiatic), mizanscena
prea jucausa si detasata de gravitatea sumbra a subiectului.
