Mi-aduc aminte ca la un TIFF precedent, unul dintre organizatori a fost intrebat ce anume ii place la acest festival si el a raspuns ca primele doua-trei zile de inceput cand totul este un haos, lucrurile inca nu merg cum trebuie si lumea inca nu s-a obisnuit cu ideea evenimentului. Exact acelasi lucru m-a facut sa vin in Cluj inca din prima zi de TIFF.
Dimineata, cand incep sa ruleze filmele cu cateva ore bune inainte de deschiderea “oficiala”, aia la care multa lume vine pentru ca are invitatie si de ce sa nu profite. Asadar nervi de bun venit cu proiectii intarziate de testele tehnice, proiectoare rebele si sunet infundat. Nervi la acreditare, nervi la bilete, nervi la detectarea hotspot-urilor, nervi si mai mari la filmele lasate in paragina pentru ca nu poti fi peste tot in acelasi timp. Apoi cateva filme, vazute insa confortabil in sali apoape goale si racoroase cu public civilizat (am pierdut pariul facut cu mine, la filmul lui Bruno Dumont n-a plecat nimeni din sala).
Lumea vazuta prin lentile melancolice
Mai e ceva, sunt superstitioasa si cumva primul film vazut anunta “atmosfera” de dupa a editiei, de aceea de cele mai multe ori aleg cu ochii inchisi si fara sa ma uit pe cronici, un titlu necunoscut. Anul acesta am inceput cu “
Ilusiones opticas / Iluzii optice” de
Cristian Jimenez pentru ca
a) face parte din focusul Chile,
b) era primul film al zilei in afara de “Eep / Cip cirip” (ei da, exista si proiectii pentru copii) si
c) regizorul, scenarista si DOP mi-erau necunoscuti.
