"Babel" de Alejandro González Iñárritu

Cind Babel a iesit la Cannes s-au nascut din start doua tabere la fel de inversunate: cei care clamau "capodopera" si cei care se plasau de partea ideii "Babel-ilustrata de doi lei pe tema lipsei de comunicare universale". Si cind regizorul mexican a primit premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes, ardoarea celor doua tabere s-a dublat, desi argumentele erau aceleasi dar prezentate in oglinda: filmul coral cu butterfly effect narativ, naratiune si temporalitate sparte, existenta/non existenta mizanscenei, calitatea montajului si a imaginii. Discutii mai putin savante s-au purtat in jurul jocului actoricesc (Brad Pitt a fost candidat la Oscar pentru cel mai bun rol, Cate Blanchett ridicata in slavi, iar Rinko Kikuchi adorata pentru sex appeal-ul aparitiilor ei). Mda... si cu actorii neprofesionisti marocani ce facem? Dupa mine naturaletea a fost de partea lor, mai ales cei doi baietei pastori de capre au stiut sa joace ca nimeni altii tensiunea datorata geloziei dintre frati. Singurul merit pe care l-am gasit jocului lui Brad Pitt, nepunind la socoteala noul look grizonat si ochii lacrimosi, a fost ilustrarea veridica a comportamentului turistului american in afara granitelor sale (e tara ta, descurca-te si fa-mi rost de aia si de aia), lipsa de nuanta in ceea ce priveste celelalte orizonturi si diferentele culturale intre el si restul lumii si deci tusa de anti-americanism a partiturii.