Ecouri de TIFF – “Kochegar/ A Stoker” de Alexei Balabanov

Russian Film

Iata inca o poveste incadrata de catre organizatorii TIFF in categoria “Fara limita” pe care mi-am dorit sa o vad. Am facut cunostinta cu Alexei Balabanov tot la un TIFF, cu ocazia proiectiei lui “Gruz 200/Cargo 200”. Vazut, placut. Imi lipsesc inca detururile conexe prin ‘Reka/The River” (2002), “Schastlivye dni /Happy Days”, “Morfiy/ Morphia” (2008) si “Pro urodov i lyudi/Of Freaks and Men” (1998), adica strictul necesar care sa-mi permita sa scriu cu usurinta despre unul dintre cineastii rusi cei mai sofisticati la ora actuala. N-aveam deci cum sa trec pe langa “Kochegar/A Stoker” (2010). N-am fost dezamagita de eleganta cu care cineastul alege si de data aceasta o prisma mai filosofica prin care fixeaza acelasi gen de poveste care-l pasioneaza in general: disperarea si barbaria erei post-sovietice, marasmul in care se pierde oricum societatea postindustriala. “Kochegar” mi-a intarit o certitudine personala, in mintea mea Balabanov si nu Sokurov sta inchis in turnul de fildes cu tot atatea ferestre prismatice cate filme a regizat; astfel, desi gravitand in jurul aceluiasi tip de subiecte, filmele sale reusesc intotdeauna sa fie surprinzatoare, inteligente si crude.

Jacques Rivette - "Céline et Julie vont en bateau" (1974)

Sursa: cinemafrancais.fr

Am avut niste probleme serioase vazand “36 vues du Pic Saint Loup” acum cateva luni. Nu mi-a placut artificialitatea teatrala indusa cu forta, care semana mult cu hainele acelea cu cusaturile la vedere. Nu mi-a placut improvizatia narcisica.

Mi-am zis, hai sa o iau si eu cu inceputul, oamenii sunt uneori mai putin criptici la tinerete. Am incercat asadar “Céline et Julie vont en bateau“, un film pe care Jacques Rivette l-a semnat in 1974 si pe care Film Menu l-a propus in primul sau weekend cinematografic din toamna aceasta. Verdict: filmul m-a incantat si enervat in egala masura.

Ce m-a enervat: dureaza enorm, dialogurile sunt artificial-teatrale si daca se poate tipate, exista repetitii, redundante si pretiozitati gratuite.

"Perfect Blue" de Satoshi Kon

Intilnirea mea cinematografica cu Satoshi Kon a inceput cu sfirsitul: am vazut mai intii "Paprika", "Millenium Actress" si "Tokyo Godfathers" facind astfel cale intoarsa catre inceputuri. "Perfect Blue" este primul anime de lung metraj semnat in 1998 de unul dintre cei mai inteligenti facatori de filme de animatie din Japonia de azi. Satoshi Kon se pretinde plictisit de subiectele abordate de anime care este cam sufocata de fetite mutante aflate la virsta adolescentei si de mostenitori ai lui "mecha" Gundam. Satoshi Kon se considera intristat de constringerile unui gen care conditioneaza finantarea pentru un nou anime de existenta in primul plan a unui personaj care musai sa fie fata tinara, frumoasa si, optional, neajutorata. Tot el se dovedeste interesat de povestile ciudate aflate la limita dintre SF si introspectia psi in care realitatea interioara este atit de complexa incit da pe dinafara si bruiaza rutina de zi cu zi.

Personajele lui sint intotdeauna cumva pierdute intr-o lume bintuita de fantomele inconstientului, de cosmaruri demente ("Paprika"), viziuni criminale ("Perfect Blue") sau agresiuni hipnotizante ("Paranoia Agent"). Sub aceste impulsuri, trecutul si prezentul se defragmenteaza ("Millenium Actress") incit  nu este de mirare ca bogatia interioara a viselor, sperantelor, proiectelor si amintirilor manipuleaza realitatea neutra (episodul "Magnetic Rose" din "Memories" nasit de Ôtomo). Satoshi Kon reuseste sa impleteasca toata aceasta fascinatie pentru mindfuck stories cu implicatii filozofice serioase cu talentul aparte pentru desen nascut, evident, din zona manga.

Va place Lynch?

Ei bine daca "daa" dati fuga in librarie, editura Humanitas a lansat de putin timp colectia "Biblioteca de film" si unul dintre titlurile lansate deja pe piata este cartea lui Lynch "Cum sa prinzi pestele cel mare - Meditatie, constientizare si creativitate" in traducerea lui Catalin Mesaru.