Nu stiu cum, dar se facu: cele trei filme iraniene pe care doream sa le vad se inghesuira intr-o singura zi. Morala? O tulburatoare perspectiva a ipostazelor unei “revolutii” bazate in special pe imagine (in particular pe imaginea filmata devenita jurnal de campanie, viral pe internet, subiect de compilatie sau de meditatie si poveste de speriat adultii).
Singurul film dupa care am tanjit (pe buna dreptate) la vederea programului festivalului a fost “In film nist/This is Not a Film” (2011) in regia tandemului Jafar Panahi si Mojtaba Mirtahmasb. Iesita pe usa din Iran si adusa pe furis la Cannes, pelicula se prezinta ca fiind un melancolic anti-jurnal al unui creator de film caruia i se interzice, timp de 20 de ani de acum incolo, sa mai faca film, sa mai scrie scenarii de film, sa mai iasa din tara ca sa-si prezinte filmele, sa mai fie el insusi. Incoltit in aceasta situatie, Jafar Panahi improvizeaza sub ochiul rabdator si uneori amuzat al camerei lui Mojtaba Mirtahmasb tot atatea tentative de evadare atunci cand isi explica si isi citeste fragmente din scenariul cenzurat de autoritati, atunci cand se lasa filmat in tihna celor mai obisnuite gesturi cotidiene si in final atunci cand evadeaza la propriu din casa si porneste sa exploreze falsul festival al artificiilor care ascunde probabil manifestari ale miscarii de strada iraniene.
