La cei 66 de ani pe care nu-i arata, Mija este pentru
majoritatea celor care o intalnesc sau o cunosc o prezenta putin bizara: un
zambet cuceritor inca, o anumita eleganta,
monologuri cuceritoare si cam incoerente. Cateva minciuni spuse cu
seninatate nu reusesc sa acopere situatia deloc roza: precaritatea financiara,
o familie cvasi inexistenta, un apartament mic dintr-un cartier periferic. De
cateva ori pe saptamana Mija ingrijeste un batran handicapat, in restul
timpului ea se ocupa cu o atentie uneori sufocanta de adolescentul ei de nepot,
pe care mama lui naturala il neglijeaza. Ce face insa Mija in fata unor
amenintari care apar dintr-o data in viata ei, precum maladia Alzheimer in faza
incipienta si o urata afacere cu un viol colectiv la care si nepotul ia parte
si care se sfarseste cu sinuciderea victimei? Se inscrie la un curs de poezie,
incearca sa vorbeasca unui copac, discuta vesela cu mama victimei despre
caisele prea coapte. Sa nu ma intelegeti gresit, Mija nu este inconstienta, scenariul
alege insa sa trateze cele doua surse puternice de tensiune dramatica (boala si
dilema morala) atlfel decat ne-am fi asteptat.
