Ce mai vedem la cinema - cateva repere

Sursa: Blogs - Ways of Seeing

Am tot vorbit despre proiectiile ocazionate de catre Gala filmului japonez din vara aceasta; ma gandeam azi dimineata cat de bine ar face organizatorul daca ar grupa aceste gale in jurul unei tematici anume, unui actor de referinta, unui cineast cu mai multe fatete cinematografice, unui an anume  in materie de pelicule reprezentative.

Cu riscul de a-mi atrage nemultumirea celui mai harnic si mai receptiv dintre spectatorii de cinema cati s-or perinda pe aici, nu ma lasa inima sa nu anunt alte cateva repere cinematografice de care se poate profita saptamana aceasta.

Program special de scurtmetraje - cativa elefanti si vreo doi fluturi

In urma cu o saptamana, NCRR propunea spre vizionare un criptic program “special” de scurtmetraje. Vedeta impinsa in fata in prezentare era “Vampire”, o ciudatenie de filmulet pentru care Apichatpong Weerasethakul semneaza montajul, imaginea si regia, restul programului fiind misterios trecut sub tacere.

KickTheMachine

La fata locului am descoperit ca programul special era de fapt o selectie a produselor Hi Film cu scurtmetraje mai vechi si mai noi, deja prezentate in numeroase alte ocazii, unele fiind incluse in varianta “5 succese mari pentru 5 filme mici” pe care am vazut-o la cinema cu ocazia primelor programari in sali.

Initial m-a infuriat varianta aceasta prea putin ortodoxa de promovare a cinema-ului local pe care am incadrat-o la capitolul “soricarii”. Experimentul mi-a dat insa de gandit, iar impresia din final cu care am ramas a fost una de adanca melancolie: intre “Vampire” si majoritatea scurtmetrajelor romanesti distanta este enorma. Mi-am inchipuit instantaneu o trupa de pahiderme deplasandu-se cu chiu si vai, singurele momente de imponderabilitate, de firesc fiind oferite de scurtmetrajul thai si de “Lampa cu caciula” a lui Radu Jude.

EXPIFF – Partea a doua

Expiff la spartul targului a dat cam asa ceva.

Nu stiu daca premiile conteaza foarte mult pentru acest eveniment care doreste printre altele sa imblanzeasca reputatia criptica a cinematografului de autor, eu m-am bucurat ca am avut cat de cat ocazia sa vad cele mai interesante filmulete din buchet.

Continui cu aprecierile personale legate de un nou calup:

De m-as putea clona...

Blogul acesta a prins iz de parasit de cand n-am mai trecut pe aici. N-am putut tine pasul cu echipa PR a Animest la cate comunicate de presa au fost lansate in ultima luna intru buna mediatizare a acestui festival. Am lasat balta proiectiile de cinema din aceasta perioada, caci am instituit stare de urgenta pentru salva de traduceri care trebuiau facute.

Vestea cea buna este ca ieri seara Anim’est a inceput. Cu aplauze, mici discursuri si promisiunea unei a 5-a editii, cea mai mare si mai bogata dintre toate, cu peste 470 de scurt metraje de vazut si peste 30 de lung metraje de asemenea de vazut si daca se poate de recenzat.

Vestea cea rea este ca ma simt obligata in cele ce urmeaza sa dau seama de celalte patru festivaluri mai mari sau mai mici care au avut excelenta idee de a se programa in paralel cu Animest-ul. De unde si dorinta mea apriga de a ma clona pentru a vedea tot ce este de vazut in aceasta (mult) prea incarcata perioada de proiectii.

Jurnal de TIFF - ziua 2

Sa-i zic ziua “maestru vs invatacel”? Nu stiu cum s-au potrivit filmele de fictiune alese, cam toate s-au invartit in jurul acestei tematici. Carare batuta, cu multe manierisme la activ.

Chiquitas con bananas

M-am incapatanat sa merg mai departe cu experientele dupa feeling si asa am ajuns dis-de-dimineata la “Bananas!” in regia lui Fredrik Gertten, un documentar suedez despre metodele salbatic corporatiste de exploatare a muncitorilor de pe plantatiile de banane din Nicaragua (remember Chiquita?) Am o slabiciune pentru documentar in general, de data asta am dat gres, Chiquita nu a fost deloc deloc bonita. Un comentator se intreaba pe buna dreptate daca rolul documentarului este sa spuna adevarul sau sa observe realitatea si s-o raporteze apoi? “Bananas!” s-a apropiat mai degraba de filmele acelea americane de la teve inspirate de meciul raul corporatist vs binele sindicalist.

"Syndromes and a Century" de Apichatpong Weerasethakul

Call Me Joe

Regizorul Apichatpong Weerasethakul are un nume atit de complicat, incit prefera sa i se spuna "Joe". Si asta de cind, student fiind, frecventa Institutul de Arta din Chicago. Mai intii arhitect si artist multimedia, Joe a facut deja patru lung metraje ("Mysterious Object at Noon", "Blissfully Yours", mult laudatul "Tropical Malady" si nou creatul "Syndroms and a Century") care au rupt gura tirgului. S-a vorbit despre ele ca fiind expresia unei "constiinte metatextuale a filmului european" (Michael Koresky) si o dovada a "cosmopolitanismului transnational" (Brett Farmer) al autorului, un exercitiu viu al unui fel de proustianism vizual... Joe, mai modest, spune ca isi tine jurnalul facind filme. Situat de critici in casuta regizorilor experimentalisti pentru care povestea si twisturile ei au foarte putin interes, Joe se intilneste pe undeva cu Tsai Ming-liang. Respectat de Pen-Ek Ratanaruang ("Invisible Waves") si de Im Sang-soo, Joe este foarte putin cunoscut in patria natala, Tailanda, unde horror-urile si comediile sint pe primul loc in topuri. Cinematograful european il apreciaza enorm (Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes 2004 pentru "Tropical Malady" printre altele) si ii finanteaza ideile.

 Sursa: kickthemachine