Jurnal de TIFF ziua 3 (4): "Cave of Forgotten Dreams" de Werner Herzog

Am facut odata cuiva o gluma (proasta) foarte herzogiana: la intrebarea “who the fuck is Herzog?” i-am inventat acestuia o existenta de star apus al glorioasei Benfica considerat a fi omul cu cele mai artistice suturi la poarta. Cum, nu stii? Nu s-a apucat individul, exasperat de propria-i nestiinta sa caute timp de cateva zile informatii despre lisboetul Herzog? S-a apucat.

Sursa: Flixster

Intre timp bucuria adanca pe care o resimt la vizionarea fiecarui film al lui Herzog nu s-a diminuat (dimpotriva), de fiecare data ma intreb ce subiect va aborda unul dintre cei mai inteligenti si mai creativi cineasti la ora actuala. Ultimul sau pseudo-documentar “Cave of Forgotten Dreams” de exemplu, este unul dintre motivele pentru care ma aflu la TIFF. Desi trebuie spus ca orice proiectie in 3D este o tortura pentru ochii mei, nu credeti ca mi-am insemnat cu rosu acest titlu in programul festivalului? Si inca cum.

Expiff - Festivalul de film experimental – a fost editia princeps (I)

Nu, nu am uitat sa anunt festivalul EXPIFF (Festivalul filmului Experimental) aflat la prima editie bucuresteana, numai ca prinsa literalmente cu usa intre Dakino, Expiff, minifestivalul irlandez, cineclubul de miercuri, cinemateca in weekend si documentarul de luni, am cam lasat balta blogul. Si cu asta lista filmelor vazute dar necomentate s-a lungit si mai mult.

EXPIFF merita insa o postare aparte, in primul rand pentru ca dezvolt sentimente aproape materne fata de festivaluri aflate la inceput de drum; imi place sa simt balbele organizarii, sa vad trailere care miros de la o posta a improvizatie ori voluntari nestruniti corespunzator si alergand incolo si incoace fara nici un sens. Imi plac inceputurile de drum cand inca se mai vad insailarile, improvizarile in regim de urgenta. In al doilea rand e interesanta decizia organizatorilor de a organiza proiectii “pentru un public inteligent” dupa spusele lor si in acelasi timp de a lasa toate proiectiile libere. Rezultatul? Un haos aproape voios in foaierul de la cinema Scala, unde se intra/iesea in si din sala ca la turci. Proiectiile de weekend au devenit dificil de urmarit din cauza marelui numar de curiosi interesati nu atat de cinema cat de posibilitatea de a se incalzi pe de-a moaca si de-a viermui pe intuneric.

Lectii amorale si melancolice – “Bad Lieutenant - Port of Call New Orleans”

Motto:

 “Yo, Midget… chill out” - Big Fate

“ Let's have him see iguanas. Let's have the iguana sing.” - Werner Herzog

Am sa ignor povestea aceea inventata de capetele patrate de la departamentul de marketing care au promovat filmul “suparindu-i” oficial pe Abel Ferrara si pe Werner Herzog. “Port of Call: New Orleans” nu este nicidecum un remake dupa “Bad Lieutenant”, similaritatea titulaturii este voit inselatoare. Acolo unde Abel Ferrara construieste o poveste foarte incrincenata despre pacat, culpabilitate si rascumparare in sensul catolic al cuvintului, Werner Herzog vireaza scurt din peisaj. Locotenentul sau de politie ramine un etern pacatos care se accepta, prizonier voluntar in limburile unui univers in care oamenii comunica cu si prin violenta atunci cind nu se izoleaza in escapisme psihotrope si in care trendul este chill-out-ul pe fundal de hohot de ris isteric.

Grizzly Man intre “bunul salbatic” si sfint

Flixster

“Grizzly man” se vrea a fi ca un documentar despre viata si moartea lui Timothy Treadwell, activist ecologist american care a petrecut 13 veri in parcul national Katmai, in Alaska, printre ursii grizzly, pana in 2003, anul in care el si prietena sa, Amie Huguenard, au fost mincati de vii de un urs infometat. Acestea sunt faptele, numai ca regizorul este Werner Herzog. Or lui ii place sa stearga bariera intre fictiune si realitate si sa expuna fapte destul de improbabile si de extreme, ba chiar sa le transforme din simple fapte diverse in pretexte pentru incursiuni in cautarea adevarurilor profunde… Herzog declara la un moment dat intr-un interviu :

“Nu se poate observa natura umana decat in conditiile cele mai extreme. De exemplu, daca vrei sa analizezi un metal, il expui la temperaturi extreme, la presiuni extreme, la radiatii extreme, ca sa ii definesti natura. Este o problema de intensitate.” 

Iar in Tim Treadwell, un om fara nici o formatie in biologie, fondatorul narcisic si iluminat al organizatiei “Grizzly People”, aparatorul eroic si autoproclamat al ursilor din rezervatie, deseori paranoic sau mitoman, considerat nebun sau retardat mental de catre rangerii parcului si populatiile indiene din apropiere, Herzog a gasit o personalitate extrema si un pretext nesperat de adecvat.

"The Wild Blue Yonder" de Werner Herzog

Prima secventa a filmului - plan apropiat pe fata lui Brad Dourif care ne anunta foarte hotarit, fixind camera cu ochii lui albastri si fara sa clipeasca nici o secunda, ca el este un extraterestru venit din galaxia Andromeda si obligat sa traiasca pe Pamint. El povesteste cum Andromedanii au aterizat in masa pe planeta noastra cu ceva timp in urma si s-au integrat in parte vietii pamintene.

Sursa: wileywiggins.com

Numai doi actori pot fi convingatori pronuntind astfel de replici memorabile fara sa cada in ridicol: Brad Dourif si Klaus Kinski. Amindoi au o privire halucinata si o intonatie magnetica. Il stiti pe Dourif, l-ati vazut in mai multe roluri de personaje deranjate psihic: in "Zbor deasupra unui cuib de cuci" de Milos Forman, in "Ochii Laurei Mars", "Wise Blood" (John Huston, 1979) sau "Blue Velvet" (David Lynch, 1986). Si daca nu, sigur l-ati vazut in rolul lui Grima Wormtongue din "Stapinul inelelor", sau cel putin l-ati auzit, pentru ca Dourif "face" vocea lui Chucky, papusa ucigasa in seria omonima de filme horror.