Huacho
“Huacho”, singura exceptie din program. Filmul lui Alejandro Fernández Almendras face parte din focusul pe cinema-ul chilian si abordeaza intr-un stil personal o tema draga cinematografului de buget restrans: saracia si viata la tara in ziua de azi cand mizeria nu exclude telefonul mobil, mall-ul si calculatorul. Dupa cum spune cronicarul, “huacho” (“abandonat”, “bastard”) este cumva cotidianul vazut ca echilibristica complicata, calculata cu parcimonie pana la ultimul peso: factura de curent este platita dupa decablarea de la alimentarea cu curent, hainele noi sunt purtate o zi-doua fara sa li se scoata etichetele pentru a putea fi schimbate (tot e bun la ceva sistemul de returnare a produselor de care cumparatorul nu este multumit), cu patroana se poate discuta despre un posibil avans (chiar daca refuzul este cu zambetul pe buze). Abordarea aproape documentara este dublata de o structura in patru parti care urmareste pe fiecare din cei patru membri ai unei familii in rutina cotidiana pe decursul unei aceleiasi zile. ”Rashomon” nu-i departe, numai ca cele patru povesti sunt simple si cumva calchiate una pe alta, nu exista mister de dezlegat, iar cele patru personaje, de la bunic pana la nepot au totul in comun, in special raportarea fata de bani si recursul sistematic la minciuna. Aceasta se dovedeste cea mai eficace in complicatul proces de pastrare a stimei de sine pe linia de plutire.
