Poleiala si paiete zornaitoare in fata, in spate spectrul precaritatii ("Versailles”) sau mizerii de cabinet, rufe murdare care nu se spala in familie, ci la teve in interviuri agresive cu jurnalisti cu apucaturi de rotweileri (“L’exercice de l’Etat”), cam acestea sunt premizele celor doua filme semnate pana acum de foarte talentatul regizor, scenarist Pierre Schoeller. O tensiune constanta intre realitate, iluzia acesteia si iluzoria “demascare” a ei in clisee precum dreptatea sociala, puterea politica si mai ales capacitatea acesteia din urma de a face ceva.
 |
| Allocine |
Filmul Miei Hansen-Lowe, “Le père de mes enfants” mi l-a revelat accidental (afisul lui “Versailles” atarna in biroul producatorului sinucis) pe cineastul despre care nu stiam nimic. Am descoperit apoi ca imi place. Imi place felul sau de a-ti oferi tie, spectatorul, iluzia ca ai ocazia sa asisti la o scurta ridicare a cortinei care separa lumea in care traiesti de cea adapostita de culoarele, holurile si incaperile fastuoaselor palate republicane Bercy, Elysée, Matignon samd in care salasuieste politicianul. Nu degeaba filmul isi permite sa debuteze cu o secventa onirica aici, eroul principal, ministru al transporturilor se imagineaza pe sine ca fiind imensul crocodil plantat in biroul sau de lucru.
