Ecouri de TIFF- "Donoma" de Djinn Carrénard

“Donoma” s-a aflat pe lista mea de urgente de TIFF, sigura fiind ca acest film nu va iesi niciodata in salile locale de cinema. Auzisem deja de filmarile din 2009 cu un micro-buget de mai putin de 200 de euro, aflasem ca autorul sau, Djinn Carrénard folosit in acest scop o camera Sony imprumutata si niscai microfoane wireless pentru inregistrarea sunetului. Am fost chiar atenta la reactiile criticii in timpul festivalul de la Pusan 2010, unde filmul a avut premiera mondiala si ulterior la ecourile suscitate de premiul ACID castigat de film la festivalul de la Cannes in 2010. I-am urmarit de departe selectarea la mai multe festivaluri de cinema, problemele intampinate cu distributia, rezolvate in parte cu ajutorul Commune Image Média, un fel de mama a ranitilor pentru companiile de productie independente de cinema. Mi-a placut ideea organizarii unor proiectii de tip happening, pentru care actorii au vandut bilete si-au tras de maneca curiosii sa intre la proiectii. S-a ajuns la organizarea unei proiectii in fantasticul Art Deco Grand Rex din Paris. Mi-a placut ideea organizarii unui circuit in toata Franta, actorii si filmul imbarcati intr-un autocar, mobilizarea publicului facandu-se ad-hoc cu megafoane si “lume lume”. Ideea filmului plecat in turneu este cel putin neasteptata in tara in care cinema-ul este rege.

France culture

Ecouri de TIFF - "Himizu" de Sion Sono

“Himizu” a fost unul dintre filmele intrate in categoria “musai de vazut” la festival in mare parte pentru ca eram curioasa sa fac cunostinta cu cineastul Sion Sono. Stiind ca niciun distribuitor local nu va avea curajul de a propune o astfel de pelicula pentru vizionare intr-un program de cinema obisnuit. Sono s-a facut remarcat pana in prezent mai degraba pentru filmele incluse in ceea se s-a numit, dupa “Suicide Club”, “trilogia urii”. Revendicand o perspectiva anarhista, amestec de agitatie violenta, comedie neagra si atmosfera de sfarsit de lume, Sono este in prezent un cineast foarte apreciat in circuitul festivalurilor si cu succes de casa atat in Japonia cat si in afara ei.

Wiki

TIFF s-a mutat la Bucuresti (15-21 iunie)

Ca in fiecare an, asteptam ca selectia “mica” de la TIFF sa aterizeze la Bucuresti. Imi facusem deja planul de a inghesui in program cat mai multe restante neacoperite pe perioada festivalului, la Cluj. Stiu-eu-cine mi-a zis, nu te ingrijora, vine sigur, numai ca vei afla cu cel mult o zi inainte, mai mult vor fi cu siguranta filme de vazut, dar organizatorii le vor programa in asa fel incat sa ramai daca se poate cu buzele umflate, acum ca te-ai intors in campul muncii. Si asa a fost.

Ecouri de TIFF - de la Hitoshi Matsumoto citire

Intre Takeshi Kitano si Hitoshi Matsumoto exista si nu exista similitudini. In primul rand, amandoi pornesc de la conditia de comici populari si vedete teve (in calitate de “Beat Takeshi”, respectiv de membru al duo-ului comic “Downtown”) pentru a se lansa in lumea filmului ca actori si regizori. Umorul lor are cate ceva in comun, amandoi afisand aceeasi fata impasibila in lupta cu absurdul existentei. Care lupta este evident pierduta, tantalaul si gogomanul incasand cu stoicism dispretul celorlalti sau sicanele destinului.

 Burlescul este deseori kitsch in ambele cazuri, cu mentiunea ca persona lui Matsumoto pare a fi mai putin narcisica decat in cazul lui Kitano. In plus, Matsumoto este mai putin aplecat spre inventarierea continutului absurdistanului inconjurator, mai degraba inclinat fiind spre generalizari simbolice in care nivelul metaforic al faptelor sa lasa citit ca atare. Abunda referintele culturale de tot felul, aluziile la subgenuri cinematografice, comics, scurte secvente animate iar stilul casei pare a se remarca printr-o serioasa doza de melodrama servita in final, martori stau cele trei pelicule semnate pana in prezent de Hitoshi Matsumoto.

Mubi

Ecouri de TIFF: "L'exercice de l'État / Ministrul" de Pierre Schoeller

Poleiala si paiete zornaitoare in fata, in spate spectrul precaritatii ("Versailles”) sau mizerii de cabinet, rufe murdare care nu se spala in familie, ci la teve in interviuri agresive cu jurnalisti cu apucaturi de rotweileri (“L’exercice de l’Etat”), cam acestea sunt premizele celor doua filme semnate pana acum de foarte talentatul regizor, scenarist Pierre Schoeller. O tensiune constanta intre realitate, iluzia acesteia si iluzoria “demascare” a ei in clisee precum dreptatea sociala, puterea politica si mai ales capacitatea acesteia din urma de a face ceva.

Allocine

Filmul Miei Hansen-Lowe, “Le père de mes enfants” mi l-a revelat accidental (afisul lui “Versailles” atarna in biroul producatorului sinucis) pe cineastul despre care nu stiam nimic. Am descoperit apoi ca imi place. Imi place felul sau de a-ti oferi tie, spectatorul, iluzia ca ai ocazia sa asisti la o scurta ridicare a cortinei care separa lumea in care traiesti de cea adapostita de culoarele, holurile si incaperile fastuoaselor palate republicane Bercy, Elysée, Matignon samd in care salasuieste politicianul. Nu degeaba filmul isi permite sa debuteze cu o secventa onirica aici, eroul principal, ministru al transporturilor se imagineaza pe sine ca fiind imensul crocodil plantat in biroul sau de lucru.

Cinepolitica 2012 (15-21 iunie) un festival nou nout

Anuntat cu grija inca de la sfarsitul lunii aprilie, Festivalul International al Filmului Politic, Cinepolitica, se tine de cuvant si isi lanseaza intr-adevar prima editie in perioada 15-21 iunie la Bucuresti cu un program destul de cuprinzator. Acesta include in primul rand o competitie de pelicule de lungmetraj (12 in total) cu tematica politica recompensate cu un trofeu al festivalului si un premiu special Cinepolitica. Festivalul este dotat cu un program de avanpremiera dedicat cineastului Costa-Gavras care are loc in perioada11-14 iunie la sala de cinema din incinta MTR. In paralel cu competitia festivalului, sunt prevazute programe speciale care vor fi gazduite de sala de cinema Elvira Popescu.

Spectatorul interesat poate gasi mai jos programul acestui festival:

Ecouri de TIFF: "The Loneliest Planet" de Julia Loktev

Dezvolt o relatie fuzionala cu filmele pe care le traduc, in sensul in care nu incetez sa le urmaresc evolutia, sa ma interesez de barometrul gustului public in ceea ce le priveste, sa caut informatii legate de curriculum-ul realizatorului, sa le tin pumnii in competitii si asa mai departe. Insa pentru “The Loneliest Planet", filmul cineastei americane de origine rusa Julia Loktev, nu am dezvoltat acest sentiment. Talentul realizatoarei a fost apreciat cu ocazia mai multor competitii, primul ei film, documentarul autobiografic “Moment of Impact” a castigat premiul pentru regie la festivalul de la Sundance in 1998, in timp ce primul ei lungmetraj de fictiune “Day Night, Day Night” (2006) a fost remarcat si premiat la festivalul de la Cannes.

Dream factories