Bine s-a nimerit ca “gala” de deschidere a medalionului Aleksei Gherman (“Soldatul de hartie”) a garantat accesul in sala numai norocosilor dotati cu invitatii.Ma irita atat de tare pratica asta care nu are de-a face cu cinema-ul, incat refuz sa bag in seama evenimentul in mod "oficial". Atata paguba veti zice, te superi ca vacarul pe sat, sunt atatea alte filme de vazut in targ. Corect, m-am reorientat rapid spre minisala Centrului Ceh, unde si cel mai imbufnat nebautor de bere se poate simti in largul lui.
Cine mai e si asta? Luc Moullet adica, programul Institutului francez include in weekend-ul acesta doua proiectii cu unul dintre filmele sale, "La terre de la folie". Luc Moullet e cineva. Aici, pe situl publicatiei Cahiers du cinéma pentru care Moullet a scris ani de-a randul cronica de cinema, cineva ii dedica o lunga prezentare. Aici, Jonathan Rosenbaum face eforturi foarte documentate de a-l "regasi" (intre timp cineastul s-a pierdut cumva in peisajul cinematografului francez de azi) . Dificila treaba.
Aici, webzine-ul Parislike ii dedica un documentar, o alta interesanta varianta de raspuns la intrebarea de mai sus. Aici se mai poate citi inca o cronica foarte punctuala despre aceasta"Terre de la folie", filmul pe care il recomand celor interesati de subspecia documentara si care mai poate fi vizionat duminica 10 februarie la sala Elvire Popesco.
Pasionatilor de cinema as vrea sa le recomand si Luc Moullet-ul critic de cinema (citez in graba articolul acesta de pe MUBI, dezgropat cu ocazia proiectiei cu "Il grido" de la cinemateca, n-am avut inca ocazia sa-i citesc cronicile publicate candva in Cahiers), Luc Moullet-ul scriitor si Luc Moullet-ul actor, producator ori scenarist.
Una dintre dragostele mele, probabil cea mai elaborata, mai cultivata, mai sensibila la pervertirile televizate, mai suferinda fata in fata cu opinia comuna despre adevar, minciuna, cinema si realitate este subspecia documentara. O numesc asa stiind ca taxonomiile sunt intotdeauna linistitoare pentru cei care impart lumea si cultura in genuri; in mintea mea insa, documentarul si filmul de fictiune formeaza un mare tot.
Ma declar foarte placut surprinsa de repetatele tentative ale Cinematecii de a iesi din starea de letargie care o cuprinde din cand in cand; la urma urmei, din filmele aflate in arhiva se pot improviza programe tematice noi, mult mai interesante decat aniversarile nasterilor si mortilor regizorilor mai mult sau mai putin consacrati. Ca dovada, "Cinematografia spectrala", programul cu care Cinemateca isi propune sa inaugureze noul an si care isi propune analiza semiologiei culorii in trei pelicule enorme.
Despre sfarsitul lumii ca moment zero nu prea poti sa vorbesti in cinema, decat poate asumandu-ti riscul perfectului ridicol (“2012” intre altele). Peliculele cinematografice se concentreaza fie de premonitii si primele manifestari ale catastrofei iminente (“Melancholia") fie pe tentativele de supravietuire de dupa (“The Road”, “I am Legend” pe langa multe alte tablouri ale postapocalipsei). Momentul omega insa ramane in umbra, la fel de imposibil de circumscris ca si inceputul lumii. Imi aduc aminte de criticile aduse lui “4:44 Last Day on Earth” considerat de multi ca fiind deranjant pentru ca personajele sale ies la restaurant, picteaza, fac dragoste sau vorbesc despre marirea chiriei chiar in preziua apocalipsei; comentatorii isi incep invariabil argumentatiile cu un “ nu cred ca, data fiind situatia respectiva, eu m-as comporta asa”.
Exista cativa cineasti despre care nu am indraznit sa scriu, in ciuda faptului ca le urmaresc cu incapatanare activitatea, ca le pandesc filmele atunci cand vreun festival le dedica vreun program special. Secvente din filme si fragmente din comentarii emise candva ma viziteaza periodic, cu un insuportabil aer de “déjà vu” care ma obliga apoi sa caut sursa timp de multe ore. Unul dintre acestia este Agnès Varda (Agnès care s-ar incrunta pentru ca tocmai am spus “unul” si nu “una” ca si cum profesiunea aceasta ar fi atat de exclusivist masculina).
