TIFF 2013 Ziua 9: "The Act of Killing"

Coincidenta face ca pe parcursul editiei de anul acesta a TIFF sa ma fi lovit de aproximativ acelasi set de subiecte interconectate : justitia, etica si umanitatea chestionate in contexte istorice dificile (vezi filmele lui Eyal Sivan), rolul cinema-ului in confectionarea istoriei ideilor si in arsenalul propagandistic, reconsiderarea notiunii de film document din perspectiva cinema-ului. N-avea deci cum sa lipseasca din bagajul de filme vazute “The Act of Killing”, documentarul lui Joshua Oppenheimer, “pelicula soc”, greu de inghitit si in acelasi timp musai de vazut. Ultima mea proiectie de anul acesta la Cluj sta, probabil, alaturi de “The Specialist", pe policioara special destinata celor mai importante filme, daca este sa ma iau dupa timpul pe care l-am petrecut ulterior rumegandu-l si chestionandu-l. N-as fi indraznit sa scriu despre el daca n-ar fi fost vecina mea de scaun, care timp de doua ore si jumatate a baut vreo doua beri, a bifat o galeata de pop corn si apoi a oftat indelung, evident excedata de lungimea acestui film care se incapatana sa nu se termine. Nu cred sa fi avut eu bafta de-a fi intalnit singurul spectator opac din sala, ma gandesc acum ca poate asta a fost reactia mai multora la senzatia aceea de jena, neliniste, mahnire si indigestie pe care ti-o induce “The Act of Killing”.

Filmul apare in program cu mentiunea “genul: documentar” desi multa lume nu intelege colectia aceasta de film in film, de scene jucate (prost) de-o gasca de batranei cu tamplele gri si fara prea multi dinti ramasi in gura, cu sedinte de machiaj, cu confesiuni in fata camerei de filmat, cu citate din filme de propaganda de acum 50 de ani, cu alternarea cotidianului de acum cu istoria de atunci. Despre bazarul acesta, cineastul Joshua Oppenheimer spune urmatoarele:

“It's a form of documentary. It's really a documentary of the imagination rather than a documentary of everyday occurrence.”

Pornim deci la drum cu sentimentul ca ne-am imbarcat in trenul in care nu trebuia, intr-o directie cumva perpendiculara pe notiunea de cinema de sambata seara cu galeti de popcorn, sticle de bere si urari de “distractie placuta” la intrarea in sala.

TIFF Ziua 4: "Izmena/ Betrayal" de Kirill Serebrennikov

“Izmena” a fost unul dintre filmele locomotiva ale acestei editii TIFF, o demonstratie de cinema de 4 stele si jumatate semnata de un cineast extrem de interesant. "Izobrazhaya zhertvu/ Playing the victim" (2006), o comedie amara cu iz hamletian si finisaje de film politist dezvaluie formatia de om de teatru a lui Kirill Serebrennikov. Vine apoi ciudatenia aceea de "Yurev den/Yuri’s Day" (2008), un soi de mister suprarealist cu ambitii de alegorie politica si sfarsit greu de suportat. Cineastul se intoarce iarasi la cinema cu "Izmena /Betrayal" (2012) si testeaza de data aceasta o noua varianta de abordare a unui subiect aproape teatral (doua sufletele inclestate unul intr-altul intr-o crepusculara aventura pasionala) daca n-ar fi orchestrarea cinematografica cu totul deosebita care-l face pur spectacol de cinema. De la competitia de la Mostra incoace, cronicarii au intors filmul pe toate fetele si l-au interpretat in fel si chip, nedumeriti de aspectul bizar, de incongruenta scenariului (cosemnat de Serebrennikov si de Natalia Nazarova), de referintele multiple la cinema, la filmul noir, la Hitchcock, cu un twist de ironie rece pe deasupra.

Ecou de TIFF 2013 : "Ship of Theseus"

Primul lungmetraj este probabil cel mai personal si mai autobiografic produs al unui regizor de cinema. Toate ambitiile, credintele despre lume si viata, amintirile din copilarie, prietenii buni si cele mai bune running jokes sunt incluse de buna voie sau inconstient in acesta. Referintele cinematografice dragi cineastului si ambitiile sale ideologice, apriori-urile sale estetice se regasesc de asemenea in acest prim film. Acesta functioneaza ca un jurnal, un comprimat al inteligentei, sensibilitatii si energiei regizorului pe care spectatorul este liber sa-l lectureze pe indelete sau sa-i acorde doar bila alba/bila neagra, de cele mai multe ori lumea intra la astfel de proiectii fara sa fi vazut proiectele anterioare ale debutantului. Primul lungmetraj este deci un pariu interesant pe care-l joc constant atunci cand la TIFF imi selectez, cam la nimereala, cateva filme de competitie in agenda cu “musaidevazut”.

Anul acesta nu am facut cunostinta cu multe lungmetraje de debut la festival. Retrospectiva TIFF de la Bucuresti, de obicei foarte saraca in reprogramari cu filmele din competitie, mi-a permis insa sa ma revansez in ceea ce-l priveste pe “Ship of Theseus” debutul lui Anand Gandhi. Cum nu ma intereseaza bilele albe sau negre, prefer s-o iau pe indelete, scopul fiind sa fac cunostinta cu filmul si mai ales cu debutantul.

TIFF 2013 Ziua 4: “I Love You All/ Aus Liebe zum Volk” de Eyal Sivan si Audrey Marion

Motto : “Vertrauen ist gut, Kontrolle ist besser.”

Am inceput programul sectiunii “3x3” dedicate lui Eyal Sivan cu ”I Love You All/ Aus Liebe zum Volk” (2004). Aparent un film excentric problematicii conflictului israelo-palestinian de care se leaga renumele acestui cineast. Pe nevazute, speculand pe marginea programului, ma gandeam ca ce pacat ca nu a fost inclus in 3x3-ul “omagial” si faimosul “Route 181”. Iesind insa de la proiectie mi-am dat seama ca nu e chiar asa, “I Love You All” este o speculatie pe marginea unui sentiment aparte : iubirea autodestructiva, exigenta si foarte des invocata de bufoneria ideologica totalitara de orice directie o fi ea, pentru popor. Titlul german o spune foarte frumos si pe sleau “Aus Liebe zum Volk”.

TIFF 2013 Ziua 4: "Shokuzai/Penance" de Kiyoshi Kurosawa

4 ore si jumatare, un antract, un final si patru episoade, niscai sumbre origini televiziuale, acesta este in rezumat “Shokuzai / Penance”, ultimul film al lui Kiyoshi Kurosawa. O chestie greoaie, aproape elefantesca, cu multe personaje, legaturi alambicate intre prezent si trecut, salturi in timp gen “15 ani mai tarziu”. Suntem zic eu foarte departe de "Charisma" si "Bright Future" pe de o parte, de "Pulse" pe de alta parte, adica departe de frisonul fantastic si de misterul cu accente scary pe care cineastul le-a cultivat ceva vreme. Nici "Tokyo Sonata", pasul urmator, cel mai consensual si mai lizibil din cariera lui Kiyoshi Kurosawa nu-i foarte aproape. Pur si simplu nu inteleg de unde si pana unde aceasta tentativa de aterizare in telenovela de mistere. Care tentativa sfarseste printr-un crash memorabil in final.

TIFF Ziua 9 – This is the end

Pana la urma publicitatea aceea enervanta pentru Vodafone, intoarsa pe dos, poate capata cat de cat inteles: toate lucrurile bune au un sfarsit. In cazul meu este vorba de editia de anul acesta a TIFF, n-am de gand sa numar editiile pe care le-am frecventat personal nici sa zic “ehei, primele editii, alea facute pe marginea mesei, din pix, cu foarte mult entuziasm si foarte multe balbe erau mai bune”. Nu-i asa, festivalul creste si, daca nu se mareste, macar se maturizeaza de la an la an. Organizarea nu-mi mai da prilej de remarci acre. Filmele sunt multe si foarte diverse (meritul ii revine in primul rand directorului artistic al festivalului, Mihai Chirilov care chiar se pricepe la munca asta foarte delicata de selectioner al programei). Pentru ca e grea treaba asta cu multumitul tuturor in contextul in care TIFF nu are un profil anume.

TIFF 2013 Ziua 4 - … este vorba despre greci…

M-am tinut de programul de festival schitat in prealabil, asa ca am de gand sa adun in acele ce urmeaza cateva note de subsol despre cele trei lungmetraje si un mediumetraj vazute din oferta de productii selectionate in focusul Grecia de anul acesta. Surpriza a fost una foarte placuta.

Incep cu lungmetrajul de debut “Boy Eating the Bird’s Food” (2012) de Ectoras Lygizos, o descriptie a decadentei fizice si mentale cauzata de subnutritie in care prezumtiile sociale (criza sociala adanca prin care trece Grecia de ceva timp incoace, somajul in randul celor foarte tineri etc etc) sunt cumva lasate la subsol. Important este aici raspunsul personajului la o situatie de criza prelungita care reduce individul la lenta disolutie. Ce ramane din om cand acesta este obligat sa se preteze la cele mai sinistre expediente pentru a supravietui? Ce ramane din abilitatile sale artistice (o voce de contratenor invaluitoare in acest caz), din nazuintele sale sentimentale, din compasiunea pentru celalalt, din grija pentru animalul de companie, din amintiri si nostalgii familiale atunci cand eroul este privat de necesitatile elementare ale existentei?